Oameni

Pericle s-a născut în jurul anului 495 î.Hr. la Atena, dintr-o familie aristocratică de prim rang — tatăl său Xanthippos era om politic și erou de război, iar mama sa Agariste provenea din puternica familie Alcmeonidă. A condus Atena în perioada de aur a democrației ateniene, aproximativ între 460 și 429 î.Hr., finanțând construcția Partenonului și a celorlalte monumente de pe Acropola — opere care au definit civilizația occidentală. A extins participarea politică a cetățenilor de rând, introducând plata pentru funcțiile publice și pentru jurați, și a transformat Liga de la Delos într-un imperiu atenian prosper, chiar dacă controversat. Filosof și orator desăvârșit, a frecventat cercul lui Anaxagoras și a fost admirat pentru calmul, cumpătarea și demnitatea sa legendară. A murit în 429 î.Hr. de ciuma care a devastat Atena în primii ani ai Războiului Peloponesiac, lăsând în urmă o cetate transformată pentru totdeauna.

Se spune că dușmanii lui Pericle îl atacau cu pietre pe stradă, iar el continua să-și vadă de treabă în liniște; seara, sclavul său purta o torță până acasă la cel care aruncase cu pietre, în semn de bună-cuviință.

Marcus Tullius Cicero s-a născut la 3 ianuarie 106 î.Hr. în Arpinum, dintr-o familie de cavaleri provinciali, și a ajuns prin talent și perseverență la cele mai înalte demnități ale Romei. Avocat de strălucire fără egal, filosof și om de stat, a ocupat toate magistraturile republicane, culminând cu consulatul în 63 î.Hr., când a demascat și zdrobit conjurația lui Catilina, salvând — după propria-i convingere — Republica. Adversar fervent al lui Marc Antoniu, a plătit cu viața această curaj: executat la ordinul Triumvirilor la 7 decembrie 43 î.Hr., mâinile și capul i-au fost expuse pe tribuna din Forumul Roman. Moștenirea sa literară — discursurile, tratatele filosofice și corespondența — a influențat profund retorica, filosofia politică și proza latină a tuturor epocilor următoare.

O tempora, o mores!

Cicero a fost primul roman dintr-o familie fără tradiție senatorială (homo novus) care a ajuns consul fără a fi susținut de un neam aristocratic — un ascens uimitor bazat exclusiv pe elocvența și inteligența sa.

Thomas More s-a născut la 7 februarie 1478 în Londra, fiul unui eminent jurist, și a primit o formare umanistă excepțională, devenind prieten apropiat al lui Erasmus din Rotterdam. Jurist, om de stat și scriitor, a servit cu strălucire la curtea lui Henric al VIII-lea, ajungând Lord Cancelar al Angliei în 1529 — cea mai înaltă funcție judiciară a regatului. A refuzat să recunoască divorțul regelui de Ecaterina de Aragon și să depună jurământul prin care Henric se proclama Cap Suprem al Bisericii Angliei, act de conștiință care l-a costat capul: a fost decapitat la 6 iulie 1535 în Tower of London. Autorul Utopiei (1516), prima descriere literară a unei societăți ideale, a fost canonizat de Biserica Catolică în 1935 și proclamat de Ioan Paul al II-lea patron al oamenilor de stat și al politicienilor în anul 2000.

I die the King's good servant, and God's first.

Pe eșafodul execuției, More și-a dat barba la o parte cu o mică glumă, spunând că aceasta nu comisese nici o trădare — un ultim act de umor în fața morții, mărturisit de mai mulți martori contemporani.

Simón Bolívar s-a născut la 24 iulie 1783 în Caracas, într-una dintre cele mai bogate familii creole din Venezuela, și a rămas orfan de ambii părinți înainte de a împlini zece ani. Educat în Europa, unde a absorbit ideile Iluminismului și a asistat la ascensiunea lui Napoleon, s-a întors în America cu o viziune grandioasă: eliberarea continentului de sub dominația colonială spaniolă. Prin campanii militare de o îndrăzneală extraordinară — inclusiv traversarea Anzilor cu o armată de 2.500 de oameni în 1819 — a eliberat Venezuela, Colombia, Ecuador, Peru și Bolivia, ultima țară primind chiar numele său. «El Libertador», cum a fost supranumit, a visat o Americă Latină unită, dar a văzut în ultimii ani cum republicile pe care le fondase se sfâșiau în rivalități și războaie civile. Bolnav de tuberculoză și dezamăgit profund, s-a stins din viață la 17 decembrie 1830 în Santa Marta, Colombia, la numai patruzeci și șapte de ani.

Bolívar a refuzat să devină monarh, deși i s-a oferit coroana în mai multe rânduri; la finalul vieții sale, a spus că a arat în mare — metaforă pentru zădărnicia eforturilor de a uni un continent sfâșiat de interese fragmentare.

Gheorghe Tattarescu s-a născut la 10 octombrie 1820 la Focșani, într-o familie modestă, și a deprins primele taine ale meșteșugului de la unchiul său, zugravul de biserici Nicolae Teodorescu, la Buzău. Cu sprijinul episcopului Chesarie a plecat să studieze la Roma, la Accademia di San Luca, de unde s-a întors pătruns de spiritul neoclasicismului italian, pe care l-a sădit apoi în arta românească. A pictat neobosit fresce și icoane în zeci de biserici din Țara Românească, printre care catedrala din Buzău și numeroase lăcașuri bucureștene, îmbinând rigoarea academică cu o duioșie senină. Alături de Carol Popp de Szathmári și de alți dascăli, a fost printre întemeietorii Școlii de Belle-Arte din București, deschisă în 1864, punând astfel temelie învățământului artistic modern. Pătruns de idealurile pașoptiste, a lăsat și lucrări cu tâlc patriotic, precum alegoria „Deșteptarea României”. S-a stins la București la 24 octombrie 1894, lăsând în urmă o operă bisericească și laică de o statornică seninătate.

A fost unul dintre cei doi profesori-fondatori ai Școlii de Belle-Arte din București în 1864, alături de Theodor Aman, contribuind la formarea primei generații de pictori români moderni.

Sava Henția s-a născut la 20 februarie 1848 în satul Sebeșel, din ținutul Sebeșului, în Transilvania, într-o familie de țărani români. Talentul său timpuriu i-a deschis calea spre Școala de Belle-Arte din București, unde a studiat cu Theodor Aman, iar apoi, ca unul dintre primii bursieri români, și-a desăvârșit studiile la Paris. S-a remarcat ca pictor de compoziții istorice, portrete și scene de gen, dar și ca ilustrator, semnând ilustrații pentru ediții din opera unor scriitori români. În timpul Războiului de Independență din 1877–1878 a însoțit armata română, realizând schițe și lucrări inspirate de acele zile, mărturii prețioase ale epocii. Arta sa, îngrijită și limpede, poartă amprenta școlii academice pariziene. S-a stins la București în anul 1904, lăsând o operă legată strâns de istoria și viața neamului său.

Corneliu Baba s-a născut la 18 noiembrie 1906 la Craiova, fiu al pictorului Gheorghe Baba, de la care a moștenit dragostea pentru culoare și meșteșug. Și-a făcut studiile la Belle-Arte, legându-se de orașul Timișoara și mai apoi de Iași, unde a predat, înainte de a se stabili ca profesor la Institutul de Arte Plastice din București. Maestru al portretului și al compoziției, a lucrat în tradiția marilor clasici precum Rembrandt, Goya și Tițian, cu o materie picturală densă și grave acorduri de întuneric și lumină. Din mâna sa au ieșit cicluri celebre — țăranii, „Regele nebun”, arlechinii, odihna — în care se citește o meditație asupra demnității și suferinței omului. Recunoscut atât în țară, cât și peste hotare, a fost ales membru al mai multor academii de artă. S-a stins la București la 28 decembrie 1997, lăsând una dintre cele mai puternice și mai grave opere ale picturii românești.

Ion Țuculescu s-a născut la 19 mai 1910 la Craiova, într-o vreme și un loc care aveau să-i hrănească deopotrivă pasiunea pentru știință și pentru culoare. A urmat studii strălucite de medicină și științe naturale la București, devenind medic și cercetător, dar toată viața a pictat cu o ardere neostoită, ca dintr-o chemare lăuntrică. În prima parte a operei sale a zugrăvit peisaje și naturi statice de o vibrație colorată aparte, pentru ca în ultimii ani să ajungă la un limbaj propriu, expresionist și aproape totemic, inspirat de motivele covoarelor și scoarțelor oltenești. Ochii-simbol și semnele arhaice care-i străbat pânzele târzii au făcut din el un creator singular, greu de așezat într-o școală. S-a stins la București la 27 iulie 1962, iar adevărata sa recunoaștere a venit postum, odată cu marile expoziții care i-au dezvăluit forța. Astăzi este socotit unul dintre cei mai originali pictori români ai secolului XX.

Nicolae Dărăscu s-a născut la 18 februarie 1883 la Giurgiu, pe malul Dunării, fluviul și apele avându-și un loc statornic în arta sa de mai târziu. Și-a făcut studiile la București, apoi la Paris, unde a intrat în atingere cu impresionismul și cu curentele înnoitoare ale vremii, ale căror lecții de lumină și culoare le-a împletit cu propria sensibilitate. Colorist strălucit, a fost cucerit de lumina Veneției, de pitorescul Balcicului și de peisajele litoralului, cărora le-a dat o vibrație caldă și limpede. A participat, ca și alți artiști, la efortul de front din anii Primului Război Mondial, lăsând și lucrări legate de acele încercări. Peisajele sale, scăldate în soare și reflexe de apă, l-au așezat printre marii coloriști ai picturii românești. S-a stins la București în anul 1959, lăsând o operă senină, închinată luminii și frumuseții firii.

S-a născut la 1 martie 1837 în satul Humulești, ținutul Neamțului, într-o familie de gospodari așezați. A urmat școala din sat și seminarul, ajungând diacon, apoi învățător, dar firea sa slobodă și necazurile vieții l-au îndepărtat de cele bisericești. Prietenia legată cu Mihai Eminescu la Iași i-a deschis calea către scris, iar din amintirea copilăriei sale a izvorât o operă de o prospețime rară în literatura română. „Amintiri din copilărie” și basmele precum „Povestea lui Harap-Alb”, „Capra cu trei iezi” ori „Dănilă Prepeleac” au așezat graiul viu al satului moldovenesc în inima limbii literare. A trecut la cele veșnice la 31 decembrie 1889, la Iași, lăsând în urmă un glas care încă povestește.

Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei.

Data nașterii sale nu este pe deplin sigură; „1 martie 1837” este data devenită tradițională, întrucât registrele vremii lăsau loc de nesiguranță.

S-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, din ținutul Năsăudului, ca fiu de preot, al optulea copil dintr-o familie numeroasă. A crescut în lumea satului transilvănean, ale cărui datini, munci și bucurii aveau să-i hrănească toată poezia. Chemat la Sibiu, apoi la București de Titu Maiorescu, a devenit glasul liric al țăranului român prin volumul „Balade și idile” (1893) și prin poezii rămase în sufletul multor generații, precum „Nunta Zamfirei” și „Moartea lui Fulger”. A tălmăcit în românește „Divina Comedie” a lui Dante, muncă de o viață, și a cântat deșteptarea neamului în versuri ca acelea din „Noi vrem pământ”. Lovit de moartea fiului său și de povara anilor, s-a stins la 9 mai 1918, la București.

A tradus integral „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri în limba română, o osteneală întinsă pe mai bine de un deceniu.

S-a născut la 5 decembrie 1803 (stil vechi: 23 noiembrie) în moșia Ovstug, din gubernia Oriol, într-o familie nobilă rusă. Și-a petrecut o bună parte a vieții în slujba diplomatică, la München și în alte capitale europene, ceea ce l-a apropiat de spiritul romantismului german. Poezia sa, scrisă adesea în răgazul îndeletnicirilor oficiale, atinge cu o rară delicatețe tainele firii, ale iubirii și ale sufletului omenesc, în miniaturi filosofice de o adâncime tăcută. Versuri ca „Silentium!” ori „Умом Россию не понять” („Rusia nu se poate cuprinde cu mintea”) au rămas printre cele mai iubite ale liricii ruse. S-a stins la 15 iulie 1873 (stil vechi: 27 iulie) la Țarskoe Selo, lăsând o operă puțină ca întindere, dar de neasemuită strălucire.

Умом Россию не понять — Rusia nu se poate cuprinde cu mintea.

A scris cea mai mare parte a vieții ca poet „ocazional”, socotindu-se mai degrabă diplomat decât literat; faima sa poetică a crescut cu adevărat abia spre sfârșitul vieții.

S-a născut la 31 mai 1819 la West Hills, în Long Island, statul New York, într-o familie modestă și numeroasă. A lucrat pe rând ca tipograf, învățător și gazetar, drumuri care i-au deschis larg ochii asupra oamenilor și a țării sale. În 1855 și-a tipărit, pe cheltuială proprie, volumul „Fire de iarbă” (Leaves of Grass), pe care avea să-l reia și să-l îmbogățească de-a lungul întregii vieți, întemeind versul liber al poeziei americane. În anii Războiului Civil a slujit ca îngrijitor voluntar în spitalele de campanie, împărțind mângâiere răniților, iar durerea vremii a răsunat în versuri închinate lui Abraham Lincoln, precum „O Captain! My Captain!”. S-a stins la 26 martie 1892 la Camden, în New Jersey.

I am large, I contain multitudes. — Sunt vast, cuprind în mine mulțimi.

A rescris și a mărit „Fire de iarbă” în ediții succesive vreme de aproape patruzeci de ani; prima ediție, din 1855, cuprindea doar douăsprezece poeme.

S-a născut la 10 decembrie 1830 la Amherst, în statul Massachusetts, într-o familie cu vază, așezată și cucernică. A trăit o viață retrasă, aproape neștiută de lume, petrecându-și cea mai mare parte a zilelor în casa părintească, în tăcere și în scris. A alcătuit în taină aproape o mie opt sute de poezii, de o concizie fulgerătoare și de o adâncime tulburătoare, dăltuite în versuri scurte și liniuțe neobișnuite. Din toate acestea, doar câteva au văzut lumina tiparului în timpul vieții sale; abia după moarte, când sora ei a descoperit caietele ascunse, poezia i-a fost dezvăluită lumii. S-a stins la 15 mai 1886 la Amherst, iar geniul ei tăcut a fost recunoscut pe deplin abia în veacul următor.

„Hope” is the thing with feathers — „Speranța” este ființa cu pene.

Din aproape 1.800 de poezii, în timpul vieții i-au fost publicate mai puțin de zece, cele mai multe fără voia și fără semnătura ei.