Oameni

S-a născut la 9 septembrie 1828 (stil vechi: 28 august) pe moșia de la Iasnaia Poliana, în gubernia Tula, într-o veche familie nobiliară rusă, rămânând orfan încă din copilărie. După ani de tinerețe zbuciumată și după slujba militară din Crimeea, s-a dăruit scrisului, dând literaturii lumii romanele monumentale „Război și pace” și „Anna Karenina”. În a doua parte a vieții a trecut printr-o adâncă frământare spirituală, îmbrățișând un creștinism al iubirii, al simplității și al neîmpotrivirii la rău, mărturisit în scrieri ca „Moartea lui Ivan Ilici” și „Învierea”. Setea lui de o viață curată l-a împins, la bătrânețe, să-și părăsească în taină casa; s-a stins la 20 noiembrie 1910 (stil vechi: 7 noiembrie) în mica gară de la Astapovo. A rămas nu doar un mare romancier, ci și un dascăl al conștiinței.

Toate familiile fericite se aseamănă între ele; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.

Deși coborâtor dintr-o veche familie de conți, spre bătrânețe a îmbrăcat haine țărănești și a muncit pământul cu propriile mâini, căutând o viață pe potriva credinței sale.

S-a născut la 20 noiembrie 1858 la moșia Mårbacka, în ținutul Värmland al Suediei, într-o familie iubitoare de povești și de datini. Șchioapătând din pricina unei suferințe din copilărie, și-a găsit mângâierea în lumea basmelor și a legendelor auzite lângă vatră. A fost o vreme învățătoare, iar din amintirile și legendele meleagurilor natale a țesut romanul „Saga lui Gösta Berling” (1891), care a făcut-o cunoscută. În 1909 a devenit cea dintâi femeie încununată cu Premiul Nobel pentru Literatură, iar mai târziu cea dintâi femeie primită în Academia Suedeză. Iubită de copiii din lumea întreagă pentru „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson”, s-a stins la 16 martie 1940, la Mårbacka, moșia pe care izbutise s-o răscumpere cu roadele scrisului ei.

„Minunata călătorie a lui Nils Holgersson” a fost scrisă la început ca o carte de geografie a Suediei, menită școlarilor, dar a ajuns una dintre cele mai iubite povești pentru copii din lume.

S-a născut la 1 aprilie 1809 (stil vechi: 20 martie) în satul Sorocinți, din ținutul Poltavei, în Ucraina de atunci a Imperiului Rus. Venit de tânăr la Sankt-Petersburg, s-a apropiat de Pușkin și a cucerit lumea literară cu povestiri pline de umor și de duh, izvorâte din folclorul ucrainean. Comedia „Revizorul” (1836) a biciuit cu râs amar corupția și micimea lumii oficiale, iar romanul „Suflete moarte” a zugrăvit, cu o artă neîntrecută, chipurile Rusiei vremii sale. În ultimii ani a fost cuprins de o adâncă criză religioasă și lăuntrică; într-un ceas de tulburare a dat focului partea a doua a „Sufletelor moarte”. S-a stins la 4 martie 1852 (stil vechi: 21 februarie) la Moscova, măcinat de post și de deznădejde.

Cu puține zile înainte de moarte, a ars manuscrisul părții a doua a romanului „Suflete moarte”, iar acea urmare a rămas pentru totdeauna pierdută lumii.

S-a născut la 29 ianuarie 1860 (stil vechi: 17 ianuarie) la Taganrog, oraș de la Marea Azov, ca nepot de iobag răscumpărat. A studiat medicina la Moscova și a rămas toată viața doctor, îngrijind bolnavii adesea fără plată și numind medicina „soția”, iar literatura „amanta” sa. Din nuvelele sale scurte, scrise cu o măiestrie și o omenie fără seamăn, a înnoit arta prozei moderne, iar prin piese ca „Pescărușul”, „Unchiul Vanea”, „Trei surori” și „Livada de vișini” a schimbat pentru totdeauna fața teatrului. Măcinat de tuberculoză, a purtat boala cu blândețe și cu discreție până la capăt. S-a stins la 15 iulie 1904 (stil vechi: 2 iulie) la Badenweiler, în Germania, unde plecase spre căutarea sănătății.

Medicina este soția mea legiuită, iar literatura este amanta mea.

A practicat medicina toată viața, adesea îngrijind gratuit țăranii săraci, și socotea că osteneala aceasta i-a dat multe dintre chipurile și povestirile din opera sa.

S-a născut la 3 aprilie 1889 la București, într-o veche familie de lăutari, și a studiat vioara la Conservatorul din capitală, unde l-a avut profesor pe Carl Flesch. La absolvire, în 1906, a compus pentru examenul de final „Hora staccato”, o miniatură strălucitoare care avea să facă înconjurul lumii și să fie preluată în repertoriul marilor violoniști. A dus arta lăutărească românească de pe terasele și grădinile de vară pe scenele de concert, cântând ani de-a rândul în orchestre de renume și impresionând prin virtuozitate. Se spune că însuși George Enescu l-ar fi socotit unul dintre cei mai desăvârșiți violoniști pe care i-a auzit. A murit la 28 martie 1949, la București, lăsând în urmă imaginea unui muzician care a înnobilat tradiția populară cu geniul interpretării.

„Hora staccato”, scrisă inițial pentru vioară în 1906, a fost transcrisă în 1930 de violonistul Jascha Heifetz și a devenit una dintre cele mai cântate piese de bis din lume, ajungând inclusiv în aranjamente pentru trompetă.

S-a născut la 8 septembrie 1841 la Nelahozeves, un sat pe Vltava, la nord de Praga, fiul unui hangiu și măcelar. Muzician de adâncă credință catolică, a ajuns celebru cu ajutorul lui Johannes Brahms, care i-a recomandat „Dansurile slave” unui editor, deschizându-i drumul spre recunoașterea europeană. Între 1892 și 1895 a condus Conservatorul Național din New York, iar din impresiile lumii noi a izvorât Simfonia a IX-a „Din Lumea Nouă”, alături de Cvartetul „American”. Din durerea pierderii primilor săi copii s-a născut monumentalul „Stabat Mater”, mărturie a suferinței transfigurate prin rugăciune. A rămas până la capăt legat de folclorul boem și de rădăcinile sale țărănești. A murit la 1 mai 1904, la Praga.

Dvořák a fost pasionat de trenuri și de porumbei: mergea des la gara din Praga să noteze locomotivele, iar când nu putea, își trimitea ginerele, compozitorul Josef Suk, să afle numerele lor.

S-a născut la 2 martie 1824 la Litomyšl, în Boemia, copil-minune care cânta în public de la o vârstă fragedă. Considerat părintele muzicii naționale cehe, a compus opera „Mireasa vândută”, devenită simbol al operei populare cehe, și a militat pentru o artă înrădăcinată în sufletul poporului său. Momentul său definitoriu a venit odată cu surzenia totală, instalată în 1874, sub apăsarea căreia a scris cea mai mare parte a ciclului simfonic „Vlast” („Patria mea”), din care face parte celebra poemă simfonică „Vltava (Moldova)”. Boala și necazurile i-au întunecat ultimii ani, iar mintea i s-a stins treptat. A murit la 12 mai 1884, la Praga.

Smetana și-a strecurat propria dramă în muzică: în cvartetul de coarde „Din viața mea” a redat, printr-un ton acut și strident susținut la vioară, țiuitul din urechi care i-a vestit surzenia.

S-a născut în jurul anului 1548 la Ávila, în Spania, orașul sfintei Tereza, și a plecat de tânăr la Roma, unde a studiat la Collegium Germanicum, fiind hirotonit preot în 1575. Cel mai important compozitor spaniol al Renașterii, a scris exclusiv muzică sacră — liturghii, motete și imnuri — de o intensă adâncime mistică, în spiritul reformei catolice. Întors în Spania, a slujit ca preot și maestru de capelă în serviciul împărătesei Maria de Austria, la mănăstirea Descalzas Reales din Madrid. Culmea creației sale este „Officium Defunctorum” din 1605, un recviem la șase voci scris la moartea împărătesei, socotit una dintre capodoperele muzicii funebre. A murit la 27 august 1611, la Madrid, rămas până la capăt smerit slujitor al altarului și al cântului sacru.

Spre deosebire de mulți contemporani, Victoria nu a compus niciodată muzică profană: întreaga sa operă păstrată este religioasă, semn al vocației sale de preot mai presus de cariera de muzician.

S-a născut la 31 martie 1596, în orașul care astăzi îi poartă numele, La Haye en Touraine (Descartes), din Franța. Format la colegiul iezuit din La Flèche și licențiat în drept la Poitiers, a ales însă calea meditației și a matematicii, călătorind prin Europa în anii tinereții. Așezat mai apoi în Provinciile Unite ale Țărilor de Jos, a scris acolo cele mai însemnate opere ale sale, între care „Discursul despre metodă” (1637) și „Meditații despre filosofia primă” (1641). Pornind de la îndoiala metodică, a căutat un temei de nezdruncinat al cunoașterii și l-a aflat în însuși actul gândirii, deschizând astfel drumul filosofiei moderne. În matematică a întemeiat geometria analitică, unind algebra cu geometria prin sistemul de coordonate ce îi poartă numele. Chemat la curtea reginei Cristina a Suediei, a murit la Stockholm, la 11 februarie 1650, răpus de o pneumonie.

Cuget, deci exist.

Avea obiceiul de a medita și scrie dimineața, în pat, târziu; se spune că programul impus la Stockholm de regina Cristina, cu lecții în zori de iarnă, i-ar fi grăbit sfârșitul.

S-a născut la 5 mai 1813, la Copenhaga, în Danemarca, cel mai mic dintre copiii unui negustor bogat și adânc religios, a cărui melancolie i-a marcat firea. A studiat teologia și filosofia la Universitatea din Copenhaga, dar a ales să rămână un scriitor liber, publicând adesea sub pseudonime prin care punea față în față felurile omenești de a trăi. Ruptura logodnei cu Regine Olsen a fost momentul care i-a hotărât destinul de gânditor solitar, dăruit scrisului. În opere precum „Frică și cutremur”, „Ori/ori” și „Boala de moarte”, a cercetat credința, angoasa, deznădejdea și saltul lăuntric prin care omul se leagă de Dumnezeu, așezând individul mai presus de sistem. Este socotit un părinte al existențialismului și un neîntrecut gânditor creștin al subiectivității. A murit la Copenhaga, la 11 noiembrie 1855, epuizat după o aprigă polemică împotriva bisericii oficiale daneze.

Viața poate fi înțeleasă doar privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.

Și-a publicat multe cărți sub pseudonime elaborate — Johannes de Silentio, Victor Eremita, Anti-Climacus —, ca și cum ar fi pus în scenă mai multe voci ce se contraziceau între ele.

S-a născut la 2 februarie 1868, în satul Butoiești, din județul Mehedinți, în România. Și-a făcut studiile la București, apoi în străinătate, la Paris și la Leipzig, unde a lucrat în laboratorul de psihologie experimentală al lui Wilhelm Wundt. Întors în țară, a devenit profesor de filosofie la Universitatea din București și a condus reviste de seamă, între care „Noua Revistă Română” și „Ideea Europeană”. Gândirea sa a rodit în doctrina „personalismului energetic”, care așază în centru persoana ca energie creatoare, precum și în studii temeinice despre psihologia poporului român. A fost ales membru și, între 1938 și 1941, președinte al Academiei Române. A murit la 6 martie 1957, la București, în anii grei ai instaurării regimului comunist.

În tinerețe a studiat la Leipzig cu Wilhelm Wundt, întemeietorul psihologiei experimentale, aducând în cultura română ecoul acestei noi științe a sufletului.

S-a născut la 3 martie 1904, la București, în România. A studiat filosofia și dreptul la București, apoi a urmat cursuri la Paris, la Sorbona și la École des Hautes Études, formându-se ca filosof, sociolog și economist. A făcut parte din strălucita generație interbelică grupată în jurul lui Nae Ionescu și a fost un colaborator apropiat al lui Dimitrie Gusti în cercetările sociologice ale satului românesc. Opera sa cea mai cunoscută, „Dimensiunea românească a existenței”, caută să deslușească felul aparte în care poporul român trăiește ființa și lumea. Arestat de regimul comunist și condamnat în 1948, a îndurat temnița cu o rară demnitate, ocrotindu-și tovarășii de suferință. A murit la 28 octombrie 1952, în închisoarea de la Aiud, rămânând în amintire ca mărturisitor.

Să nu ne răzbunați.

Se spune că, în frigul temniței de la Aiud, s-a întins pe lespedea rece pentru a-l feri de moarte pe un deținut mai tânăr, faptă care i-ar fi grăbit propriul sfârșit.

S-a născut la 6 octombrie 1902, în satul Boteni, din județul Muscel (astăzi Argeș), în România, fiu de preot. A studiat dreptul la Cluj, unde și-a luat doctoratul, și s-a format ca economist și gânditor de o uimitoare vervă. În tinerețe a cunoscut ispita ideilor de stânga, dar și-a găsit apoi așezarea într-un creștinism ortodox trăit cu ardoare, devenind unul dintre marii mărturisitori ai credinței. Regimul comunist l-a aruncat în temniță ani îndelungați, la Aiud și în alte închisori, unde a suferit fără să se lepede de crezul său. Cunoscut mai mult prin cuvântul viu decât prin cărți, a fost numit „Socrate al românilor” pentru harul său de a filosofa în dialog. A murit la 3 decembrie 1991, la București, curând după căderea regimului care îl prigonise.