Artă

Visez pictura și apoi pictez visul meu

Nu pictez lucruri, pictez doar diferența dintre lucruri

Culoarea, mai presus de toate, și poate mai mult decât desenul, este o eliberare

Foița de aur din „Sărutul” lui Gustav Klimt nu este o simplă metaforă, ci aur veritabil aplicat pe pânză. Klimt învățase tehnica de la tatăl său, gravor în aur și argint, iar călătoriile la Ravenna, unde a văzut mozaicurile bizantine de la San Vitale, i-au aprins fascinația pentru fondurile aurii. Rezultatul topește pictura și meșteșugul aurarului într-o singură suprafață strălucitoare.

Există mai multe versiuni ale „Strigătului” lui Edvard Munch, realizate în tehnici diferite: două în tempera și pastel, una în pastel și una litografie. Pe versiunea din 1895 aflată la Muzeul Munch, o inscripție cu creionul spune că doar un nebun ar fi putut picta asta; analizele recente au confirmat că scrisul îi aparține chiar lui Munch.

Cerul roșu-sânge din „Strigătul” a fost multă vreme socotit pură invenție a angoasei, dar unii cercetători leagă acele culori de erupția vulcanului Krakatoa din 1883, care a colorat apusurile din Europa luni întregi. Munch însuși a notat că, plimbându-se la asfințit, cerul s-a făcut deodată roșu ca sângele și a simțit un strigăt nesfârșit trecând prin natură.

Gustave Moreau a fost profesor la École des Beaux-Arts din Paris, iar printre elevii săi s-au numărat Henri Matisse și Georges Rouault. Deși pictura lui era încărcată de simboluri și mitologie, îi îndemna pe studenți să deseneze după natură și le respecta libertatea, ceea ce a făcut din atelierul său un leagăn neașteptat pentru viitorii fauviști.

La moartea sa, în 1898, Gustave Moreau a lăsat casa și atelierul din Paris statului francez, împreună cu mii de lucrări. Astfel s-a născut Muzeul Gustave Moreau, unul dintre primele muzee-atelier de artist din lume, unde marile scări interioare și pânzele suprapuse păstrează atmosfera în care a lucrat pictorul.

Odilon Redon și-a împărțit cariera în două perioade contrastante: mai întâi „les noirs”, desene și litografii în cărbune și negru, populate de creaturi stranii și ochi plutitori; apoi, spre 1890, o explozie de culoare în pasteluri și uleiuri cu flori și zei. Trecerea de la întuneric la lumină a fost una dintre cele mai spectaculoase metamorfoze din pictura simbolistă.

„Insula morților” a lui Arnold Böcklin a existat în cinci versiuni pictate între 1880 și 1886. Titlul nu i-a aparținut lui Böcklin, ci a fost dat mai târziu de un negustor de artă; pictorul o numea doar un tablou de vis. Compoziția, cu chiparoșii întunecați și barca ce se apropie de stânci, l-a inspirat pe Rahmaninov să scrie un poem simfonic.

Panourile lui Klimt pentru aula Universității din Viena, „Filozofia”, „Medicina” și „Jurisprudența”, au stârnit un scandal uriaș prin nuditatea și pesimismul lor. Klimt a returnat banii și și-a luat lucrările înapoi. Din nefericire, cele trei picturi au fost distruse în 1945, într-un incendiu la castelul Immendorf, și le cunoaștem azi doar din fotografii alb-negru.

„Portretul Adelei Bloch-Bauer I” al lui Klimt, supranumit „Femeia în aur”, a fost confiscat de naziști și expus decenii la Belvedere din Viena. După un lung proces de restituire, moștenitoarea Maria Altmann l-a recuperat în 2006, iar tabloul a fost vândut pentru circa 135 de milioane de dolari, una dintre cele mai scumpe picturi ale vremii.

Frizul Beethoven al lui Klimt, pictat în 1902 pentru o expoziție a Secesiunii vieneze, a fost conceput ca o operă efemeră, direct pe pereți, și urma să fie distrus după eveniment. A supraviețuit totuși, a fost desprins în bucăți și restaurat, iar azi se poate vedea din nou în clădirea Secesiunii, o rază de noroc pentru o lucrare menită să dispară.

Munch a folosit cu bună știință starea lucrărilor sale, lăsându-le în ploaie, zăpadă și soare, un procedeu pe care îl numea „tratamentul de cal”. Credea că picturile, ca și oamenii, trebuie să treacă prin intemperii; urmele de uzură vizibile pe unele pânze sunt astfel parte intenționată din felul lui de a lucra, nu simplă neglijență.

Fernand Khnopff, marele simbolist belgian, folosea adesea chipul surorii sale Marguerite ca model pentru figurile enigmatice și distante din tablourile sale. Fața ei rece, aproape mască, revine în lucrare după lucrare, dând operei lui acel aer de mister și interiorizare specific Simbolismului.

„Cei săraci pe malul mării” (perioada albastră a lui Puvis de Chavannes și influența murală) a marcat generația simbolistă, dar mai puțin știut e că Pierre Puvis de Chavannes picta pânze uriașe cu tonuri palide, aproape de frescă, deși lucra în ulei. Culorile stinse și compozițiile calme l-au făcut model pentru Gauguin, Seurat și tinerii de la Nabis.

„Salomeea dansând în fața lui Irod” a lui Gustave Moreau l-a fascinat pe scriitorul Joris-Karl Huysmans, care i-a dedicat pagini întregi în romanul „À rebours”. Moreau lucra cu straturi minuțioase de detaliu, aur și pietre prețioase pictate, încât personajul devenea aproape o bijuterie, o icoană a decadenței, exact ce căuta literatura simbolistă a vremii.

Nu cred nici în ceea ce ating, nici în ceea ce văd. Cred numai în ceea ce nu văd și doar în ceea ce simt.

Nu vreau mai multă lumină, ci mai multă adâncime.

Din trupul meu putrezit vor crește flori și eu voi fi în ele: aceasta este eternitatea.

Grupul „Die Brücke” (Podul) a fost fondat la Dresda în 1905 de patru studenți la arhitectură — Ernst Ludwig Kirchner, Fritz Bleyl, Erich Heckel și Karl Schmidt-Rottluff — care nu aveau pregătire academică formală în pictură. Numele „Podul” exprima ideea de a lega arta viitorului de energiile revoluționare ale prezentului, o metaforă inspirată dintr-un pasaj al lui Nietzsche.

Numele grupului „Der Blaue Reiter” (Călărețul albastru) a apărut, după mărturia lui Wassily Kandinsky, dintr-o preferință comună: lui Kandinsky îi plăceau caii, lui Franz Marc îi plăcea culoarea albastră, iar amândurora le plăcea călăretul. Grupul, format la München în 1911, nu a avut niciodată un manifest rigid sau o listă închisă de membri.

Franz Marc a pictat animale în culori simbolice, atribuind fiecărei culori un sens spiritual: albastrul reprezenta principiul masculin și sever, galbenul principiul feminin și blând, iar roșul materia grea și brutală. Această teorie a culorilor apare formulată în corespondența sa cu prietenul August Macke.

Multe pânze ale membrilor „Die Brücke” au fost declarate „artă degenerată” (Entartete Kunst) de regimul nazist, iar în 1937 sute de lucrări expresioniste au fost confiscate din muzeele germane. Emil Nolde, deși fusese el însuși membru al partidului nazist, a avut peste o mie de opere confiscate și i s-a interzis să picteze.

Sub interdicția de a picta impusă de naziști, Emil Nolde a realizat în secret sute de mici acuarele pe hârtie subțire, pe care le-a numit mai târziu „Ungemalte Bilder” (Tablourile nepictate). A ales acuarela tocmai pentru că nu răspândea mirosul de ulei care l-ar fi putut trăda.

Ernst Ludwig Kirchner a semnat multe lucrări cu monograme și a datat unele pânze mai devreme decât fuseseră create de fapt, pentru a-și consolida rolul de pionier al expresionismului. Această manipulare a datelor a fost documentată de istoricii de artă care i-au studiat opera.

Pânza „Berliner Straßenszene” (Scenă de stradă berlineză) a lui Kirchner, parte dintr-un ciclu de scene urbane pline de tensiune, a fost restituită în 2006 moștenitorilor colecționarului evreu care o pierduse în perioada nazistă, iar la scurt timp a fost vândută la licitație pentru o sumă record pentru artist.

Egon Schiele a fost arestat în 1912 la Neulengbach, lângă Viena, sub acuzații legate de desenele sale cu nuduri, iar un judecător a ars public în sala de judecată una dintre lucrările sale considerate obscene. A petrecut douăzeci și patru de zile în arest, timp în care a realizat mai multe acuarele despre experiența închisorii.

Egon Schiele a murit la doar 28 de ani, în octombrie 1918, în timpul pandemiei de gripă spaniolă, la trei zile după soția sa însărcinată, Edith. Ultimele sale desene o înfățișează pe Edith bolnavă, surprinsă cu doar câteva zile înainte de moartea amândurora.

Gustav Klimt a fost mentorul lui Egon Schiele, iar când tânărul l-a întrebat dacă are talent, Klimt i-ar fi răspuns că are prea mult. Schiele i-a dedicat un omagiu, iar pânza „Ermiții” (Die Eremiten) din 1912 este adesea interpretată ca o dublă imagine a celor doi artiști.