Artă

Oskar Kokoschka a pictat celebrul portret dublu „Mireasa vântului” (Die Windsbraut, 1913-1914) în timpul relației sale tumultuoase cu Alma Mahler, văduva compozitorului Gustav Mahler. Cei doi îndrăgostiți apar strâns înlănțuiți într-o furtună turbionară de albastru, iar tabloul a fost pictat înainte ca Alma să îl părăsească.

Pictorii din „Die Brücke” foloseau frecvent culori aplicate direct și viguros, cu tușe late, inspirându-se din arta tribală africană și oceanică pe care o studiau în muzeul etnografic din Dresda. Formele simplificate și expresivitatea măștilor primitive au influențat direct nudurile și scenele lor.

Wassily Kandinsky a povestit că ideea artei abstracte i-a venit când, întorcându-se acasă în amurg, a văzut în atelier o pânză de o frumusețe uluitoare, fără subiect recognoscibil — era una dintre propriile sale lucrări sprijinită pe o parte. Momentul l-a convins că obiectul figurativ îi dăuna picturii.

Franz Marc a murit pe front la Verdun în 1916, la 36 de ani. Ironia sorții a făcut ca numele său să fi fost trecut pe o listă germană de artiști importanți ce urmau să fie retrași de pe câmpul de luptă, dar ordinul a sosit prea târziu — Marc fusese deja ucis de un fragment de obuz.

Fiecare operă de artă este copilul epocii sale și, în multe cazuri, mama emoțiilor noastre.

Culoarea este tasta, ochiul este ciocănelul, sufletul este pianul cu multele sale corzi.

Nu voi ajunge la sfârșit atât de repede. Trebuie să văd lucruri noi și să le cercetez. Vreau să gust apa întunecată, să văd copacii trosnind și aerul sălbatic.

Pânza „Les Demoiselles d’Avignon” (1907) a lui Pablo Picasso a rămas ascunsă în atelierul lui aproape un deceniu, prea radicală pentru a fi arătată. Chiar și prietenii apropiați, precum Georges Braque, au fost șocați; Matisse ar fi considerat-o o batjocură. Ea a fost expusă public abia în 1916 și este socotită astăzi punctul de plecare al cubismului.

În cubismul lor de dinainte de 1914, Picasso și Braque pictau uneori atât de asemănător încât nici ei nu mai deosebeau cu ușurință o pânză de alta. Braque a comparat legătura lor cu doi alpiniști legați de aceeași coardă. Din acest motiv, multe lucrări din acea perioadă rămân dificil de atribuit fără studiu atent.

Georges Braque, care fusese decorator și învățase meseria de la tatăl său, a introdus în pictura cubistă imitarea texturilor: lemn, marmură, litere de tipar. Aceste procedee de meșteșugar, precum pieptenele pentru vinișoarele de lemn, au adus în tabloul cult o urmă de mână de artizan. Astfel granița dintre pictura înaltă și meșteșug a fost pusă sub semnul întrebării.

Numele „cubism” s-a născut dintr-o ironie. Criticul Louis Vauxcelles ar fi vorbit despre „cuburi” și „bizarerii cubice” după ce a văzut peisajele lui Braque de la L’Estaque, expuse în 1908. Eticheta menită să ridiculizeze a devenit numele uneia dintre cele mai importante mișcări din istoria picturii.

Piet Mondrian a plecat de la peisaje și copaci pictați naturalist și, treptat, i-a redus la o rețea de linii. Într-o serie de studii cu un pom, ramurile se transformă lent într-o țesătură de linii orizontale și verticale, până când motivul aproape dispare. Aceasta este calea documentată prin care a ajuns la abstracția lui geometrică.

În picturile sale mature, Mondrian folosea doar cele trei culori primare, roșu, galben și albastru, plus alb, negru și gri, cu linii strict orizontale și verticale. El evita cu bună știință linia diagonală și, într-o dispută pe această temă, s-a despărțit de prietenul și colegul său Theo van Doesburg. Pentru Mondrian, echilibrul dintre orizontal și vertical avea o valoare aproape spirituală.

Ultima pânză mare a lui Mondrian, „Broadway Boogie Woogie” (1942-1943), pictată la New York, înlocuiește liniile negre continue cu șiruri de pătrățele colorate care pulsează ca luminile orașului. Titlul trimite la muzica boogie-woogie, pe care artistul o iubea. Lucrarea se află la Museum of Modern Art din New York.

„Pătratul negru” al lui Kazimir Malevici, prezentat la expoziția „0,10” din Petrograd în 1915, a fost atârnat sus, în colțul camerei, acolo unde în casele rusești se pune icoana. Prin acest gest, Malevici a propus tabloul ca un fel de icoană a artei noi, suprematiste. Sub stratul de negru, analizele au dezvăluit ulterior compoziții pictate dedesubt.

Vestitul „Pătrat negru” al lui Malevici s-a crăpat cu timpul, iar prin rețeaua de crăpături se întrezăresc culori de dedesubt. Cercetătorii de la Galeria Tretiakov au descoperit sub el urme de alte compoziții și chiar o inscripție ascunsă, descifrată parțial. Astfel, pătratul aparent gol s-a dovedit a avea o istorie stratificată.

Malevici a dus abstracția până la limită cu „Compoziția suprematistă: alb pe alb” (1918), în care un pătrat aproape alb plutește pe un fond tot alb, deosebit doar prin nuanțe fine și prin urma pensulei. Pentru el, suprematismul însemna supremația simțirii pure în artă, dincolo de obiecte. Lucrarea se află la Museum of Modern Art din New York.

Fernand Léger a fost supranumit „tubistul”, o glumă pornită de la felul în care reducea corpurile și obiectele la forme cilindrice, ca niște tuburi lucioase. Experiența din tranșeele Primului Război Mondial, printre tunuri și mașinării, i-a întărit fascinația pentru formele mecanice. Pictura lui celebrează astfel lumea modernă, industrială.

În picturi precum „Contraste de forme”, Léger opune forme robuste, colorate în culori vii, delimitate cu negru gros, într-un ritm aproape muzical. El vorbea despre o artă a contrastelor, în care volumele, liniile și culorile se ciocnesc pentru a crea intensitate. Acest limbaj a influențat mai târziu afișul și designul modern.

Robert și Sonia Delaunay au dezvoltat o ramură colorată a cubismului, botezată de poetul Apollinaire „orfism”. În loc de tonurile brune și cenușii ale cubismului analitic, ei foloseau discuri și arce de culori pure, care păreau să vibreze. Seria „Ferestre” a lui Robert Delaunay descompune lumina orașului în planuri colorate.

„Nud coborând o scară nr. 2” al lui Marcel Duchamp, o pânză cubist-futuristă care descompune mișcarea în planuri suprapuse, a stârnit scandal la Armory Show din New York, în 1913. Un critic a ironizat-o numind-o o explozie într-o fabrică de șindrilă. Pictura a devenit una dintre cele mai discutate lucrări moderne de peste ocean.

Juan Gris, al treilea mare nume al cubismului alături de Picasso și Braque, a pictat în 1912 un „Portret al lui Picasso”, un omagiu adus prietenului său în chiar limbajul pe care acesta îl inventase. Gris a adus în cubism o rigoare aproape geometrică și culori mai limpezi. Tabloul se află la Art Institute of Chicago.

Nu caut, găsesc.

Simțurile deformează, mintea formează.

Ceasurile moi din „Persistența memoriei” a lui Salvador Dalí (1931) au fost inspirate, după propria mărturisire a pictorului, de un camembert care se topea la soare. Tabloul este surprinzător de mic, doar aproximativ 24 pe 33 de centimetri, iar peisajul din fundal reprezintă falezele de la Cadaqués, ținutul natal al artistului din Catalonia.

René Magritte a pictat pe pânza „Aceasta nu este o pipă” chiar propoziția „Ceci n'est pas une pipe”, sub imaginea unei pipe. Lucrarea, intitulată de fapt „Trădarea imaginilor” (1929), atrage atenția că reprezentarea unui obiect nu este obiectul însuși, ci doar imaginea lui.

Max Ernst a inventat tehnica numită „frottage”, în care așeza hârtia peste suprafețe texturate, precum scândurile de lemn, și freca un creion pentru a scoate la iveală modelele. Ideea i-a venit, spunea el, privind îndelung dușumeaua uzată dintr-un han de la malul mării, ale cărei nervuri i-au stârnit viziuni.

Giorgio de Chirico a fondat curentul „pittura metafisica”, cu piețe pustii, arcade lungi și umbre neliniștitoare, care i-a influențat profund pe suprarealiști. Paradoxal, artistul și-a renegat mai târziu propriul stil timpuriu și a început să picteze în manieră clasică, ajungând chiar să realizeze copii datate fals ale operelor sale metafizice de tinerețe.

Joan Miró declara că vrea „să asasineze pictura”, respingând convențiile artei tradiționale. Compozițiile sale, cu semne aparent copilărești, stele și forme biomorfe, izvorau adesea din foamea reală trăită la Paris, halucinațiile provocate de sărăcie devenind sursă de imagini pentru pânzele sale.

Salvador Dalí a numit metoda sa de lucru „metoda paranoic-critică”, prin care își cultiva deliberat stări de delir controlat pentru a genera imagini duble și asociații neașteptate. În tablouri precum „Metamorfoza lui Narcis”, o singură formă poate fi citită simultan ca o figură îngenuncheată și ca o mână care ține un ou.