Artă

Știai că Jean Sibelius a trăit încă vreo treizeci de ani fără a mai publica nimic însemnat? Se spune că ar fi lucrat îndelung la o a opta simfonie, pe care, nemulțumit, ar fi ars-o în cele din urmă în soba casei sale. Lumea o numește azi „tăcerea de la Järvenpää”.

Știai că Gustav Mahler mergea adesea la Sigmund Freud pentru a-și afla liniștea sufletului? Cei doi s-au plimbat ore întregi pe străzile orașului Leiden, iar Mahler spunea că muzica lui poartă în ea toată frământarea și dorul unei vieți întregi.

Știai că Giacomo Puccini a auzit din întâmplare o cutiuță muzicală ce cânta un imn, iar sunetul acela a intrat în opera „Turandot”? El culegea melodii din locurile pe care le înfățișa, iar pentru această operă a folosit vechi cântece chinezești spre a-i da culoarea Orientului.

Știai că Giuseppe Verdi a lăsat prin testament o casă de odihnă pentru muzicienii bătrâni și săraci? A numit-o „Casa di Riposo” și spunea despre ea că este cea mai frumoasă dintre operele sale. Acolo este și înmormântat, alături de cei pe care i-a ocrotit.

Știai că opera „Nabucco” a lui Verdi a devenit un simbol al Italiei prin corul robilor evrei, „Va, pensiero”? Se povestește că mulțimea l-ar fi cerut din nou la premieră, iar melodia a ajuns cântecul de dor al unui popor ce visa la libertate și unire.

Știai că Hector Berlioz și-a scris „Simfonia fantastică” mistuit de dragostea pentru o actriță pe care abia o zărise? Ea, Harriet Smithson, avea să-i devină mai târziu soție. Muzica povestește chiar visele unui tânăr îndrăgostit, purtat de patimă până în pragul nebuniei.

Știai că Joseph Haydn a scris „Simfonia surpriză” cu o lovitură puternică de orchestră în mijlocul unei părți liniștite? Se spune, în glumă, că voia să-i trezească pe ascultătorii care ațipeau în timpul concertelor. Blândețea și umorul lui i-au adus alintul de „Papa Haydn”.

Știai că Haydn a scris „Simfonia adio” pentru a-și ajuta muzicienii dornici să se întoarcă la casele lor? Spre finalul ei, instrumentiștii își sting pe rând lumânările și părăsesc scena unul câte unul. Prințul a înțeles mesajul tăcut și le-a îngăduit tuturor concediul dorit.

Un lăutar bătrân avea o vioară cu patru corzi, dar cânta mai des pe una singură. „De ce nu le folosești pe toate?” l-a întrebat un tânăr. Bătrânul a zâmbit: „Cei care caută corzi noi caută mereu; eu am aflat unde stă cântecul.” Și a purtat degetul pe o singură coardă, până când toată sala a plâns de dor.

Orfeu a coborât în adâncuri cu lira în mână și a cântat atât de curat, încât până și pietrele au plâns și fiarele s-au îmblânzit. N-a biruit prin putere, ci prin cântec. Așa a rămas vorba din bătrâni: unde nu ajunge sabia, ajunge o melodie; și cea mai tare poartă se deschide la o singură notă adevărată.

Un împărat a poruncit să i se aducă cea mai frumoasă pasăre cântătoare, ferecată în colivie de aur. Pasărea a tăcut zile întregi. Când slujitorii au deschis fereastra spre grădină, privighetoarea a prins din nou glas. Împăratul a înțeles: cântecul nu se cumpără și nu se închide; el se naște doar acolo unde inima e liberă.

Doi meșteri au turnat câte un clopot. Al celui grăbit era mare și strălucitor, dar suna spart. Al celui răbdător era mai mic, însă glasul lui se auzea până peste dealuri. „Nu mărimea dă sunetul”, a spus bătrânul, „ci curăția aliajului și liniștea cu care l-ai vegheat în foc.”

Un ucenic se plângea că vioara lui nu sună ca a maestrului. Maestrul a luat instrumentul ucenicului și a cântat pe el o melodie de te trecea fiorul. Apoi i l-a înapoiat: „Vezi? Nu vioara era mută. Ea aștepta doar o mână care a învățat să tacă înainte de a cânta.”

Se spune că o coardă prea întinsă se rupe, iar una prea slabă nu sună. Un cântăreț înțelept își acorda lăuta nici prea tare, nici prea moale, ci până când coarda răspundea cu bucurie la cea mai ușoară atingere. Așa, spuneau bătrânii, se cuvine acordată și viața omului.

Un flautist s-a lăudat că sunetul lui umple văzduhul. Un cioban de pe deal i-a răspuns: „Frumos cânți. Dar ascultă și pauza dintre note.” Flautistul a tăcut o clipă și, în acea tăcere, a auzit pentru întâia oară cântecul propriei respirații. De atunci a știut că muzica trăiește tot atât în liniște cât și în sunet.

Un cerșetor orb cânta la răscruce dintr-un fluier crăpat. Trecătorii aruncau bănuți fără să-l privească. Într-o zi, un copil s-a oprit și a ascultat până la capăt. Orbul a zâmbit și a zis: „Astăzi am primit cea mai bogată răsplată — nu cel ce dă bani, ci cel ce ascultă cu adevărat cinstește cântecul.”

Într-un cor de mănăstire, un frate cânta mai tare decât toți, mândru de glasul lui. Starețul l-a rugat o dată să tacă și să asculte. Când a tăcut, a auzit cum din multele glasuri se împletea o singură armonie caldă, în care al lui abia se deosebea. A înțeles atunci că frumusețea corului nu stă în cel ce se aude, ci în cei ce se potrivesc.

Un lăutar a fost întrebat de ce cântecele lui de la nuntă și cele de la înmormântare izvorăsc din aceleași corzi. El a răspuns: „Aceeași vioară plânge și se bucură, căci și inima omului e una singură. Cine a învățat să cânte durerea știe să cânte și bucuria — sunt surori care beau din același izvor.”

Știai că baletul „Lacul lebedelor” al lui Ceaikovski a fost un eșec la premiera sa din 1877, la Moscova? Abia după moartea compozitorului, printr-o versiune remontată de Marius Petipa și Lev Ivanov în 1895, la Sankt Petersburg, a devenit unul dintre cele mai iubite balete din lume.

Știai că pantofii de balet „pe vârf” se numesc pointe și că dansul pe vârfuri s-a răspândit în secolul al XIX-lea, în epoca romantică? Balerina italiană Marie Taglioni, în baletul „La Sylphide” (1832), a făcut celebră această tehnică ce dă impresia că dansatoarea plutește.

Știai că trupa Ballets Russes, condusă de impresarul Serghei Diaghilev, nu a dansat niciodată în Rusia? A fost fondată la Paris în 1909 și, timp de două decenii, a revoluționat baletul reunind coregrafi, compozitori și pictori precum Stravinski, Picasso și Matisse.

Știai că premiera baletului „Sărbătoarea primăverii” (Le Sacre du printemps) de Igor Stravinski, montat de Ballets Russes la Paris în 1913, a stârnit un adevărat scandal în sală? Muzica îndrăzneață și coregrafia lui Nijinski au provocat proteste zgomotoase în timpul spectacolului.

Știai că valsul, atât de elegant astăzi, a fost considerat scandalos la începuturile sale? Faptul că partenerii dansau îmbrățișați, față în față, a șocat societatea de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, obișnuită cu dansurile de grup mai reținute.

Știai că Johann Strauss fiul a fost supranumit „Regele Valsului”? Valsul său „Dunărea albastră” (An der schönen blauen Donau), compus în 1867, a devenit un simbol al Vienei și este cântat în întreaga lume la concertele de Anul Nou.

Știai că tangoul argentinian s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea în cartierele modeste din Buenos Aires și Montevideo? În 2009, UNESCO a înscris tangoul pe lista patrimoniului cultural imaterial al umanității.

Știai că bandoneonul, instrumentul cu sunetul melancolic care dă culoarea tangoului, a fost inventat în Germania? A ajuns în Argentina prin emigranți și a devenit inima orchestrelor de tango, deși la origine era destinat muzicii religioase.

Știai că flamenco-ul, arta din sudul Spaniei, îmbină trei elemente nedespărțite: cântul (cante), chitara (toque) și dansul (baile)? În 2010, UNESCO l-a recunoscut ca patrimoniu cultural imaterial al umanității.

Știai că bătăile ritmice din palme care însoțesc flamenco-ul au un nume anume, palmas, și că sunt considerate o adevărată artă? Dansatorii marchează ritmul și cu tocurile pantofilor, într-o tehnică numită zapateado.

Știai că hora, dansul tradițional românesc în cerc, are rădăcini foarte vechi și un rol de unire a comunității? Numele său se leagă de vechiul cuvânt grecesc „choros”, care înseamnă dans, la fel ca în „cor” și „coregrafie”.

Știai că, în 2005, UNESCO a înscris Călușul (jocul Călușarilor) din România pe lista capodoperelor patrimoniului oral și imaterial al umanității? Acest dans bărbătesc, spectaculos și ritualic, era legat în tradiție de credința în puteri tămăduitoare.