Artă

Kate Greenaway a impus o modă vestimentară pentru copii prin acuarelele ei cu fetiţe în rochii cu talie înaltă, bonete şi pălării de paie, inspirate din perioada Regenţei. „Costumul Greenaway” a fost adoptat efectiv de familiile din clasa mijlocie britanică, iar admiratorul ei John Ruskin i-a lăudat public opera.

N.C. Wyeth, celebrul ilustrator american al cărţilor de aventuri precum „Insula comorii”, lucra predominant în ulei, nu în acuarelă; în schimb, fiul său Andrew Wyeth a devenit unul dintre cei mai mari maeştri americani ai acuarelei în secolul XX. Andrew prefera acuarela şi tempera pentru peisajele austere din Maine şi Pennsylvania.

Manuscrisul original al primei ediţii private a lui „Peter Iepuraşul” din 1901 era tipărit alb-negru, cu o singură planşă color pe copertă; abia ediţia comercială Warne din 1902 a inclus ilustraţiile în acuarelă color în interior. Multe dintre acuarelele originale ale lui Beatrix Potter se păstrează astăzi la Victoria and Albert Museum din Londra.

Arthur Rackham a expus adesea acuarelele originale în galerii, tratându-le ca opere de sine stătătoare, nu doar ca material pentru tipar. Aceasta a contribuit la ridicarea statutului ilustratorului de carte la rangul de artist recunoscut, într-o vreme când ilustraţia era considerată o artă minoră.

Ultima mare lucrare a lui Arthur Rackham a fost seria de acuarele pentru „Vântul prin sălcii” de Kenneth Grahame, o carte pe care şi-o dorise de mult să o ilustreze. A terminat-o în 1939, cu puţin înainte de moarte, iar ediţia americană a apărut postum, ca un adevărat testament artistic.

Cred că nu am dorit niciodată să cresc mare.

Edmund Dulac a fost prieten apropiat cu poetul W.B. Yeats şi a proiectat costume şi măşti pentru piesele lui de teatru. Pe lângă acuarelele lui de basm, Dulac a desenat şi timbre poştale britanice, printre care timbrul comemorativ pentru încoronarea reginei Elisabeta a II-a.

Nu-mi amintesc o vreme când să nu fi crescut ciuperci şi ferigi în pădure ca să le pictez.

Iosif Iser este cunoscut mai ales pentru uleiurile sale cu tătăroaice din Dobrogea, dar în tinerețe a lucrat mult în tuș și guașă, iar linia sa fermă, aproape de desenul de presă, se simte și în lucrările pe hârtie. Formația sa de caricaturist la revistele satirice de la începutul secolului XX i-a dat siguranța conturului care avea să devină marca stilului său.

Nicolae Dărăscu, unul dintre marii peisagiști români, a fost fascinat de Veneția, unde a revenit în mai multe rânduri. Apa lagunei, cu reflexele ei tremurate, este un subiect care se potrivește firesc tehnicii lucrului pe hârtie udă, unde culoarea se difuzează singură și imită luciul mișcător al canalelor.

Egon Schiele a lăsat un număr impresionant de lucrări pe hârtie în acuarelă și guașă, mult mai numeroase decât uleiurile sale. Pentru el hârtia nu era o simplă schiță pregătitoare, ci o operă finită în sine, cu contur nervos și pete de culoare aplicate cu economie, lăsând albul foii să respire în jurul trupurilor.

În 1912 Egon Schiele a fost arestat la Neulengbach, iar în timpul celor aproape trei săptămâni de detenție a continuat să deseneze și să picteze pe hârtie, printre altele celula și obiectele din jur. Aceste foi, unele acuarelate, poartă inscripții amare despre condiția artistului întemnițat.

Emil Nolde, unul dintre marii expresioniști germani, a fost interzis de regimul nazist să mai picteze, fiind considerat un artist „degenerat”. În anii aceia a creat pe ascuns sute de mici acuarele pe care le-a numit el însuși „picturi nepictate”, tocmai fiindcă acuarela, tăcută și rapidă, nu lăsa mirosul de ulei care l-ar fi trădat.

Grădina lui Emil Nolde de la Seebüll, în nordul Germaniei, a fost proiectată de artist și de soția sa în forma inițialelor lor. Florile de acolo — maci, dalii, trandafiri — au devenit un motiv recurent în acuarelele sale, unde culorile ard cu o intensitate aproape nefiresc de vie pentru o tehnică atât de fluidă.

Nolde obținea strălucirea florilor sale lucrând adesea pe hârtie japoneză, subțire și absorbantă, umezită în prealabil. Culoarea pătrundea în fibre și se contopea în tranziții catifelate, fără contururi dure, astfel încât petalele par a se topi una într-alta.

Jean Alexandru Steriadi, pictor și grafician român, a fost și un pasionat desenator de vederi urbane și portuare. Balcicul, micul oraș de pe malul Mării Negre, l-a atras la fel ca pe mulți artiști români interbelici, iar lumina lui albă, mediteraneană, se prindea firesc în transparențele lucrului pe hârtie.

William Turner, considerat cel mai mare acuarelist englez, purta la el mici caiete de schițe pe care le umplea cu studii rapide de cer și apă. Se spune că cerea uneori să fie legat de catargul unui vas pe furtună ca să observe direct dezlănțuirea elementelor pe care apoi le turna în transparențe pe hârtie.

Albrecht Dürer a realizat în jurul anului 1502 celebra acuarelă „Iepurele tânăr”, o lucrare de o precizie uluitoare a blănii. Fiecare fir pare pictat separat, cu tușe fine și lumini adăugate în guașă albă, iar în ochiul animalului se distinge chiar reflexia unei ferestre cu cruce.

Tot Dürer semnează „Bucata mare de iarbă” din 1503, o smulgere de pajiște văzută de aproape, la nivelul solului. Este considerată una dintre primele reprezentări atât de atente și științific corecte ale florei sălbatice în arta europeană, un fel de studiu botanic ridicat la rangul de operă de sine stătătoare.

Cuvântul „acuarelă” vine din latinescul aqua, apă, iar liantul care ține pigmentul este de regulă guma arabică — o rășină obținută din arborii de acacia. Datorită acestei gume, culoarea uscată poate fi reactivată cu apă chiar și după ani, ceea ce face tehnica unică între procedeele picturale.

În acuarela clasică, albul nu se pictează cu culoare, ci se păstrează din hârtie — luminile cele mai puternice sunt tocmai porțiunile lăsate neatinse. De aceea acuarelistul trebuie să gândească tabloul invers, rezervând de la început zonele care trebuie să strălucească.

Paul Cézanne a lucrat spre finalul vieții numeroase acuarele în care lăsa suprafețe mari de hârtie goală între petele de culoare. Aceste spații albe nu erau neterminare, ci parte din construcția tabloului, sugerând lumina și volumul prin absență — o lecție care avea să influențeze puternic modernismul.

John Singer Sargent, celebru portretist mondain, a găsit în acuarelă o libertate pe care pictura de comandă i-o refuza. În călătoriile prin Veneția, Alpi și Orient a umplut zeci de foi cu bărci, marmure și grădini, lucrând iute, cu tușe largi și sigure, ca un om scăpat de constrângeri.

Culorile, calitățile lor și viața lor mă iubesc. Ele mă urmează.

Arta nu poate fi modernă; arta este dintotdeauna eternă.