Oameni

Eu am pictat până în cele din urmă cu pensula legată de mână.

Un copil trebuie pictat cu inima, nu numai cu ochii.

Theodor Pallady a fost prieten apropiat cu Henri Matisse încă din anii studiilor la atelierul lui Gustave Moreau, la Paris. Cei doi s-au cunoscut în jurul anului 1892 și au păstrat legătura decenii la rând, iar afinitatea pentru linia pură și armonia culorilor rafinate se simte în opera pictorului român.

Corneliu Baba a pictat de-a lungul vieții numeroase variante ale temei „Regele nebun”, o serie tulburătoare începută mai ales din anii 1970. Figura regelui, cu chipul crispat și mâinile încleștate, este interpretată adesea ca o meditație asupra puterii, singurătății și fragilității umane.

Michelangelo a pictat bolta Capelei Sixtine între 1508 și 1512, lucrând în cea mai mare parte în picioare, cu capul dat pe spate, nu întins pe schele cum se crede adesea. Suprafața acoperită depășește 500 de metri pătrați, iar artistul se considera de fapt sculptor, nu pictor.

Iosif Iser a fost fascinat de lumea Orientului și a Balcanilor, iar tătăroaicele din Dobrogea au devenit una dintre temele sale predilecte. Influențat de Cézanne și de cubism, el a construit figurile prin planuri ample de culoare și contururi ferme, dând o monumentalitate aparte personajelor sale.

Nicolae Grigorescu, considerat întemeietorul picturii moderne românești, și-a început cariera zugrăvind icoane și fresce în biserici încă din adolescență, printre care ansamblul de la Mănăstirea Agapia, realizat în anii 1858–1861. Abia mai târziu, la Barbizon, avea să descopere pictura în aer liber.

Theodor Pallady a locuit la Paris o mare parte din viață, într-un apartament de pe Quai Voltaire, cu vedere spre Sena și Luvru. Interioarele intime, cu ferestre deschise spre oraș și naturi statice cu obiecte simple, au devenit un motiv recurent, tratat cu o eleganță sobră și o linie de o mare finețe.

Când a fost dezvelită după restaurare, bolta Capelei Sixtine a stârnit uimire prin culorile ei vii și luminoase, mult mai strălucitoare decât se credea. Curățarea, desfășurată între 1980 și 1994, a îndepărtat secole de funingine și lac, revelând o paletă cromatică surprinzător de vibrantă a lui Michelangelo.

Corneliu Baba a fost profesor la Institutul de Arte Plastice din București și a format generații de pictori, fiind recunoscut pentru măiestria portretului. A realizat portrete celebre, printre care cel al scriitorului Mihail Sadoveanu, tratat cu o gravitate și o profunzime psihologică ce amintesc de marii maeștri ai picturii vechi.

Ștefan Luchian, unul dintre marii pictori moderni români, a continuat să picteze chiar și după ce boala i-a paralizat mâinile, legându-și uneori pensula de mână. Florile sale, în special „Anemonele”, sunt considerate printre cele mai vibrante și emoționante lucrări din pictura românească.

Desenul este onestitatea artei. Nu există posibilitatea de a trișa: e ori bine, ori rău

Culoarea este locul unde creierul nostru și universul se întâlnesc

Grupul statuar „Laocoon și fiii săi”, descoperit la Roma în 1506 într-o vie de pe Esquilin, l-a chemat de urgență pe Michelangelo să îl vadă. Pliniu cel Bătrân o lăudase deja în antichitate ca fiind superioară oricărei alte opere de pictură sau bronz, atribuind-o sculptorilor rodieni Agesandros, Polydoros și Athanodoros.

Brațul drept al lui Laocoon a lipsit secole întregi, iar restaurările renascentiste i-l reconstruiau întins triumfal în sus. În 1906, arheologul Ludwig Pollak a găsit întâmplător un fragment de braț de marmură la un anticar roman; decenii mai târziu s-a confirmat că aparținea grupului, iar brațul era de fapt îndoit înapoi, spre cap, exact cum bănuise Michelangelo.

Știai că vestitul grup „Laocoon și fiii săi”, dezgropat la Roma în 1506, a fost identificat aproape imediat drept opera pe care Pliniu cel Bătrân o lăudase ca fiind mai presus de orice altă operă de pictură ori sculptură? Michelangelo însuși a alergat să o vadă în ziua descoperirii. Recunoașterea a fost posibilă tocmai fiindcă Pliniu scrisese, cu veacuri înainte, că era cioplită din marmură de sculptorii rodieni Hagesandros, Polydoros și Athanodoros.

Denumirea „Porțile Paradisului” dată de Michelangelo ușii de est a Baptisteriului nu se referea inițial la frumusețea ei cerească. „Paradiso” era numele spațiului dintre catedrală și baptisteriu, iar ușa dădea spre acea zonă. Sensul de laudă a apărut pentru că numele s-a potrivit uimitor cu splendoarea reliefurilor aurite.

„David” de bronz al lui Donatello, realizat probabil în deceniile de mijloc ale secolului al XV-lea, este considerat primul nud masculin de sine stătător turnat în bronz de la Antichitate încoace. Tânărul apare gol, purtând doar o pălărie și cizme, cu piciorul pe capul retezat al lui Goliat.

„Sfântul Gheorghe” sculptat de Donatello pentru biserica Orsanmichele exemplifică o tehnică nouă de relief foarte plat, „rilievo schiacciato”, vizibilă în predela cu lupta contra balaurului. Adâncimile de doar câțiva milimetri creează totuși o senzație convingătoare de spațiu și atmosferă.

Statuia ecvestră a condotierului Erasmo da Narni, poreclit „Gattamelata”, realizată de Donatello la Padova, a fost primul mare monument ecvestru turnat în bronz din Renaștere. Ea reînvia direct modelul roman al împăratului călare, precum statuia lui Marcus Aurelius, ridicând un simplu comandant de mercenari la rangul unui erou antic.

„Maria Magdalena penitentă” a lui Donatello, sculptată în lemn spre sfârșitul vieții sale, o înfățișează pe sfântă emaciată, îmbrăcată doar în propriul păr lung și zdrențuit. Departe de idealul frumuseții clasice, figura tulburătoare exprimă asceza și pocăința cu un realism aproape brutal.

Andrea del Verrocchio a condus la Florența unul dintre cele mai importante ateliere ale epocii, prin care au trecut, printre alții, tânărul Leonardo da Vinci. Statuia sa ecvestră a condotierului Bartolomeo Colleoni de la Veneția, pe care Verrocchio nu a apucat să o vadă turnată, e admirată pentru energia feroce a calului și a călărețului.

Nișele exterioare ale bisericii-hambar Orsanmichele din Florența funcționau ca o adevărată galerie de artă în aer liber: fiecare breaslă a orașului își comanda statuia sfântului patron. Astfel, într-un singur perimetru se pot vedea capodopere de Donatello, Ghiberti, Verrocchio și Nanni di Banco, o competiție a talentelor sub cerul liber.

Vorbește! De ce nu vorbești?

Marmura din care Michelangelo a cioplit „David” fusese abandonată aproape 40 de ani în curtea catedralei din Florența. Blocul, poreclit „il Gigante”, fusese început și stricat de alți doi sculptori înaintea lui, iar mulți îl socoteau irecuperabil din pricina unei vine subțiri și a formei prea înguste. Michelangelo l-a acceptat la 26 de ani și a scos din el una dintre cele mai celebre statui ale lumii.

„David” nu a ajuns niciodată în locul pentru care fusese gândit inițial, adică pe contraforturile catedralei din Florența, la mare înălțime. Comisia din care făceau parte și Botticelli și Leonardo da Vinci a hotărât în 1504 să-l așeze în piața Signoriei, ca simbol al republicii florentine. Din 1873 originalul se află la Galleria dell’Accademia, iar în piață stă o copie.

„Pietà” din Bazilica Sfântul Petru este singura operă pe care Michelangelo și-a pus vreodată semnătura. Se spune că, auzind cum unii atribuiau lucrarea altui sculptor, a dăltuit pe banda de peste pieptul Fecioarei inscripția în latină care spune că a făcut-o Michelangelo Buonarroti din Florența. Ar fi regretat apoi izbucnirea de mândrie și nu ar mai fi semnat nimic.

Când a sculptat „Pietà”, Michelangelo avea doar în jur de 23-24 de ani. Fecioara pare izbitor de tânără, aproape mai tânără decât fiul mort din brațele ei; artistul ar fi explicat, potrivit lui Condivi, că puritatea și feciorelnicia păstrează trupul neatins de trecerea vremii.

Mormântul lui Iulius al II-lea, pentru care era destinat „Moise”, fusese proiectat inițial ca un monument uriaș cu zeci de statui. Din pricina lipsei de bani și a nesfârșitelor amânări, proiectul a fost redus drastic de-a lungul a aproape 40 de ani, iar Michelangelo îl numea „tragedia mormântului”. Varianta finală, mult mai modestă, se află în biserica San Pietro in Vincoli din Roma.

Cei doi „Sclavi” pe care Michelangelo îi cioplise tot pentru mormântul lui Iulius al II-lea au ajuns până la urmă în afara Italiei: „Sclavul înlănțuit” și „Sclavul murind” sunt astăzi la Muzeul Luvru din Paris. Artistul îi dăruise unui prieten florentin, iar aceștia au trecut apoi în colecția regelui Franței.