Oameni

Henri de Toulouse-Lautrec provenea dintr-o familie aristocratică, iar fracturi ale picioarelor din adolescență, pe fondul unei fragilități osoase, i-au oprit creșterea, rămânând scund toată viața. Și-a găsit lumea în cabaretele Montmartre-ului, imortalizând dansatoare și cântărețe precum La Goulue de la Moulin Rouge.

Van Gogh a pictat mai multe autoportrete în anii de la Paris și Arles, în parte pentru că nu își permitea plata modelelor. În câțiva ani a realizat câteva zeci de autoportrete, transformându-și propriul chip într-un laborator de culoare și tușă.

„Dormitorul” (La Chambre à coucher, 1888) există în trei versiuni pictate de Van Gogh, foarte asemănătoare. Pictorul a vrut ca tabloul să sugereze odihnă și liniște prin culori simple, deși pereții, care par astăzi albăstrui, ar fi fost la origine mai violeți, din pricina unui pigment care s-a decolorat.

Cézanne este supranumit adesea „părintele artei moderne”, iar atât Matisse, cât și Picasso l-au numit un maestru. Naturile sale moarte cu mere par simple, dar structurează masa și volumul cu o rigoare care a deschis drumul spre pictura secolului XX.

„Mâncătorii de cartofi” (1885) marchează perioada olandeză, întunecată, a lui Van Gogh, dinainte de a descoperi culoarea vie la Paris. Pictorul a vrut să arate mâini aspre de țărani care mănâncă din ceea ce au săpat ei înșiși din pământ, o imagine a muncii cinstite.

Visez pictura și apoi pictez visul meu

Nu pictez lucruri, pictez doar diferența dintre lucruri

Culoarea, mai presus de toate, și poate mai mult decât desenul, este o eliberare

Foița de aur din „Sărutul” lui Gustav Klimt nu este o simplă metaforă, ci aur veritabil aplicat pe pânză. Klimt învățase tehnica de la tatăl său, gravor în aur și argint, iar călătoriile la Ravenna, unde a văzut mozaicurile bizantine de la San Vitale, i-au aprins fascinația pentru fondurile aurii. Rezultatul topește pictura și meșteșugul aurarului într-o singură suprafață strălucitoare.

Există mai multe versiuni ale „Strigătului” lui Edvard Munch, realizate în tehnici diferite: două în tempera și pastel, una în pastel și una litografie. Pe versiunea din 1895 aflată la Muzeul Munch, o inscripție cu creionul spune că doar un nebun ar fi putut picta asta; analizele recente au confirmat că scrisul îi aparține chiar lui Munch.

Cerul roșu-sânge din „Strigătul” a fost multă vreme socotit pură invenție a angoasei, dar unii cercetători leagă acele culori de erupția vulcanului Krakatoa din 1883, care a colorat apusurile din Europa luni întregi. Munch însuși a notat că, plimbându-se la asfințit, cerul s-a făcut deodată roșu ca sângele și a simțit un strigăt nesfârșit trecând prin natură.

Gustave Moreau a fost profesor la École des Beaux-Arts din Paris, iar printre elevii săi s-au numărat Henri Matisse și Georges Rouault. Deși pictura lui era încărcată de simboluri și mitologie, îi îndemna pe studenți să deseneze după natură și le respecta libertatea, ceea ce a făcut din atelierul său un leagăn neașteptat pentru viitorii fauviști.

Panourile lui Klimt pentru aula Universității din Viena, „Filozofia”, „Medicina” și „Jurisprudența”, au stârnit un scandal uriaș prin nuditatea și pesimismul lor. Klimt a returnat banii și și-a luat lucrările înapoi. Din nefericire, cele trei picturi au fost distruse în 1945, într-un incendiu la castelul Immendorf, și le cunoaștem azi doar din fotografii alb-negru.

„Portretul Adelei Bloch-Bauer I” al lui Klimt, supranumit „Femeia în aur”, a fost confiscat de naziști și expus decenii la Belvedere din Viena. După un lung proces de restituire, moștenitoarea Maria Altmann l-a recuperat în 2006, iar tabloul a fost vândut pentru circa 135 de milioane de dolari, una dintre cele mai scumpe picturi ale vremii.

Frizul Beethoven al lui Klimt, pictat în 1902 pentru o expoziție a Secesiunii vieneze, a fost conceput ca o operă efemeră, direct pe pereți, și urma să fie distrus după eveniment. A supraviețuit totuși, a fost desprins în bucăți și restaurat, iar azi se poate vedea din nou în clădirea Secesiunii, o rază de noroc pentru o lucrare menită să dispară.

Munch a folosit cu bună știință starea lucrărilor sale, lăsându-le în ploaie, zăpadă și soare, un procedeu pe care îl numea „tratamentul de cal”. Credea că picturile, ca și oamenii, trebuie să treacă prin intemperii; urmele de uzură vizibile pe unele pânze sunt astfel parte intenționată din felul lui de a lucra, nu simplă neglijență.

„Cei săraci pe malul mării” (perioada albastră a lui Puvis de Chavannes și influența murală) a marcat generația simbolistă, dar mai puțin știut e că Pierre Puvis de Chavannes picta pânze uriașe cu tonuri palide, aproape de frescă, deși lucra în ulei. Culorile stinse și compozițiile calme l-au făcut model pentru Gauguin, Seurat și tinerii de la Nabis.

Din trupul meu putrezit vor crește flori și eu voi fi în ele: aceasta este eternitatea.

Numele grupului „Der Blaue Reiter” (Călărețul albastru) a apărut, după mărturia lui Wassily Kandinsky, dintr-o preferință comună: lui Kandinsky îi plăceau caii, lui Franz Marc îi plăcea culoarea albastră, iar amândurora le plăcea călăretul. Grupul, format la München în 1911, nu a avut niciodată un manifest rigid sau o listă închisă de membri.

Gustav Klimt a fost mentorul lui Egon Schiele, iar când tânărul l-a întrebat dacă are talent, Klimt i-ar fi răspuns că are prea mult. Schiele i-a dedicat un omagiu, iar pânza „Ermiții” (Die Eremiten) din 1912 este adesea interpretată ca o dublă imagine a celor doi artiști.

Wassily Kandinsky a povestit că ideea artei abstracte i-a venit când, întorcându-se acasă în amurg, a văzut în atelier o pânză de o frumusețe uluitoare, fără subiect recognoscibil — era una dintre propriile sale lucrări sprijinită pe o parte. Momentul l-a convins că obiectul figurativ îi dăuna picturii.

Fiecare operă de artă este copilul epocii sale și, în multe cazuri, mama emoțiilor noastre.

Culoarea este tasta, ochiul este ciocănelul, sufletul este pianul cu multele sale corzi.

Pânza „Les Demoiselles d’Avignon” (1907) a lui Pablo Picasso a rămas ascunsă în atelierul lui aproape un deceniu, prea radicală pentru a fi arătată. Chiar și prietenii apropiați, precum Georges Braque, au fost șocați; Matisse ar fi considerat-o o batjocură. Ea a fost expusă public abia în 1916 și este socotită astăzi punctul de plecare al cubismului.

În cubismul lor de dinainte de 1914, Picasso și Braque pictau uneori atât de asemănător încât nici ei nu mai deosebeau cu ușurință o pânză de alta. Braque a comparat legătura lor cu doi alpiniști legați de aceeași coardă. Din acest motiv, multe lucrări din acea perioadă rămân dificil de atribuit fără studiu atent.

Georges Braque, care fusese decorator și învățase meseria de la tatăl său, a introdus în pictura cubistă imitarea texturilor: lemn, marmură, litere de tipar. Aceste procedee de meșteșugar, precum pieptenele pentru vinișoarele de lemn, au adus în tabloul cult o urmă de mână de artizan. Astfel granița dintre pictura înaltă și meșteșug a fost pusă sub semnul întrebării.

Numele „cubism” s-a născut dintr-o ironie. Criticul Louis Vauxcelles ar fi vorbit despre „cuburi” și „bizarerii cubice” după ce a văzut peisajele lui Braque de la L’Estaque, expuse în 1908. Eticheta menită să ridiculizeze a devenit numele uneia dintre cele mai importante mișcări din istoria picturii.

Piet Mondrian a plecat de la peisaje și copaci pictați naturalist și, treptat, i-a redus la o rețea de linii. Într-o serie de studii cu un pom, ramurile se transformă lent într-o țesătură de linii orizontale și verticale, până când motivul aproape dispare. Aceasta este calea documentată prin care a ajuns la abstracția lui geometrică.

În picturile sale mature, Mondrian folosea doar cele trei culori primare, roșu, galben și albastru, plus alb, negru și gri, cu linii strict orizontale și verticale. El evita cu bună știință linia diagonală și, într-o dispută pe această temă, s-a despărțit de prietenul și colegul său Theo van Doesburg. Pentru Mondrian, echilibrul dintre orizontal și vertical avea o valoare aproape spirituală.

Ultima pânză mare a lui Mondrian, „Broadway Boogie Woogie” (1942-1943), pictată la New York, înlocuiește liniile negre continue cu șiruri de pătrățele colorate care pulsează ca luminile orașului. Titlul trimite la muzica boogie-woogie, pe care artistul o iubea. Lucrarea se află la Museum of Modern Art din New York.