La școala din sat, un copil a ridicat mâna și a întrebat: „Învățătorule, de ce cerul e albastru?” Ceilalți au râs, iar învățătorul putea să treacă mai departe. În loc de asta, s-a așezat lângă copil și a zis: „Nu știu întru totul, dar hai să căutăm împreună.” Și au deschis cărțile, și au privit spre fereastră, și au întrebat mai departe. Peste ani, acel copil a ajuns cel mai iscoditor om din partea locului. Un dascăl adevărat nu se rușinează de întrebarea unui copil, căci în ea se ascunde începutul oricărei cunoașteri.
poveste tradițională
Un ucenic nerăbdător i-a spus dascălului că vrea să afle toată înțelepciunea într-o singură zi. Dascălul l-a dus la un pârâu și i-a arătat o piatră rotundă, netedă ca sticla. „Cum a ajuns așa de frumoasă?” a întrebat ucenicul. „Apa a curs peste ea zi și noapte, ani și ani”, a zis dascălul. „Nici un val n-a schimbat-o singur, ci răbdarea tuturor la un loc.” Înțelepciunea nu se soarbe dintr-o înghițitură, ci se adună pe îndelete, ca picătura care șlefuiește piatra.
pildă zen
Un bătrân din Pateric a fost întrebat de un frate mai tânăr de ce citește mereu aceleași cuvinte, deși le știe pe de rost. Bătrânul a luat un coș vechi de nuiele, plin de găuri, și i-a cerut fratelui să aducă în el apă din râu. Fratele a alergat, dar apa se scurgea până să ajungă. „E în zadar, coșul rămâne gol”, a zis el. „Privește însă”, a răspuns bătrânul: „coșul, deși gol, s-a spălat și s-a curățat.” Așa lucrează și cuvântul bun asupra minții: chiar de nu-l ții tot, trecând mereu prin tine, te curăță pe dinăuntru.
din Pateric
Un negustor bogat a poruncit să i se facă cea mai mare bibliotecă din cetate și s-a fălit cu ea în fața unui înțelept. „Ai adunat mii de volume”, a zis înțeleptul, „dar spune-mi, care dintre ele te-a făcut mai milostiv?” Negustorul a rămas fără răspuns. „Rafturile pline nu fac un om învățat”, a urmat bătrânul, „precum grânarul plin nu-l face pe leneș harnic. Cartea trebuie mâncată, nu doar strânsă.” Cel ce adună cunoaștere fără s-o prefacă în faptă rămâne sărac în mijlocul bogăției sale.
poveste tradițională
Un tânăr voia să se facă înțelept și a cerut sfat unui bătrân dascăl. Acesta i-a spus să vorbească puțin și să asculte mult. „Dar am atâtea de spus lumii!” s-a mirat tânărul. Bătrânul a zâmbit: „Ai două urechi și o singură gură; folosește-le pe măsură. Cine vorbește seamănă doar ce știe deja, dar cine ascultă adună ce încă nu știe.” Din ziua aceea, tânărul a tăcut mai mult, iar oamenii au început să-l socotească înțelept, tocmai fiindcă îi asculta pe toți.
poveste tradițională
Doi drumeți au trecut printr-un sat unde un bătrân învăța copiii sub un tei. Cel dintâi a spus: „Bietul om, atâta trudă și n-o să-l țină nimeni minte.” Peste mulți ani, cei doi s-au întors și au găsit satul plin de oameni cinstiți, blânzi și cu carte, deși bătrânul de sub tei murise demult. „Iată-l”, a zis al doilea drumeț, „e viu în fiecare dintre ei.” Dascălul care seamănă în suflete nu moare cu totul niciodată, căci sămânța cuvântului rodește și după ce mâna care a semănat s-a odihnit.
poveste tradițională
O carte bună e un izvor legat în coperți: o deschizi și, oricând ai veni, apa e tot proaspătă.
Nu citi ca să treci prin cât mai multe pagini, ci ca să te adăpi. Mai bine o pagină băută încet decât un râu întreg trecut în goană pe lângă tine.
Cuvintele scrise cu suflet nu se usucă. Rămân, ca izvoarele de sub munte, gata să răspundă oricui se apleacă însetat asupra lor.
Cine deschide dimineața o carte frumoasă e ca omul care bea apă rece la răsărit: pornește la drum limpezit.
O bibliotecă e o adunare de izvoare. Poți sta între ele o viață întreagă și tot nu le vei seca pe toate.
Unele cărți te potolesc pe loc, altele îți lasă o sete bună, care te trimite mai departe. Cele din urmă sunt cele mari.
A citi înseamnă a bea din mintea altuia. De aceea alege cu grijă din ce izvor te adăpi — nu orice apă e curată.
Cartea nu-ți dă răspunsuri de-a gata, îți sapă fântâni în tine. Apa tot din adâncul tău o scoți.
O poveste spusă cu iubire trece din suflet în suflet ca apa dintr-un ulcior în altul, fără să se piardă vreo picătură.
Recitirea unei cărți dragi e ca întoarcerea la izvorul copilăriei: apa e aceeași, dar tu ești altul, așa că bei altceva.
Nu te teme de cărțile grele. Izvoarele cele mai bune se află mai adânc, iar la ele se ajunge coborând.
Un rând învățat pe de rost e o picătură pusă deoparte pentru zilele de secetă ale sufletului.
Cel ce scrie o carte frumoasă sapă un izvor pentru oameni pe care nu-i va cunoaște niciodată. Iată o dărnicie tăcută.
Cărțile ne țin de urât fără să ne fure liniștea. Sunt singurii prieteni care vorbesc doar când îi deschizi și tac cuminte când vrei să te odihnești.
Nu numărul cărților citite te face mai bun, ci felul în care le lași să curgă prin tine și să te schimbe.
O carte închisă e o fântână acoperită. Toată apa e acolo, dar nu-ți folosește la nimic până nu ridici capacul și te apleci.
Știai că cele mai vechi tăblițe de lut cu scriere cuneiformă, descoperite în Mesopotamia (Uruk), datează de acum peste 5.000 de ani, iar la început nu notau poeme sau rugăciuni, ci socoteli: câte oi, câtă orz, câte urcioare cu ulei.
Știai că scrierea cuneiformă își trage numele din latinescul „cuneus”, adică „pană” ori „ic”, fiindcă semnele erau imprimate în lutul moale cu vârful tăiat al unei trestii, lăsând urme în formă de pene?
Știai că tăblițele de lut ars puteau supraviețui incendiilor? Multe biblioteci mesopotamiene, precum cea a regelui Assurbanipal din Ninive, ni s-au păstrat tocmai pentru că focul care le-a distrus a copt lutul, întărindu-l.
Știai că papirusul se făcea din tulpina unei trestii care creștea pe malurile Nilului? Miezul era tăiat în fâșii subțiri, așezate în două straturi încrucișate, presate și uscate; sucul plantei le lipea fără niciun alt clei.
Știai că, în egipteana veche, o rolă de papirus se numea altfel decât hârtia de azi, dar cuvântul nostru „hârtie” din multe limbi europene („paper”, „papier”) vine tocmai de la „papyrus”?
Știai că pergamentul se făcea din piele de animal — oaie, capră sau vițel — curățată, întinsă și răzuită până devenea subțire și netedă? Numele său vine de la cetatea Pergam din Asia Mică, unde se spune că a fost mult folosit.
Știai că pergamentul cel mai fin, făcut din piele de vițel sau de miel tânăr, se numea „velin” și era atât de delicat încât pe el s-au scris cele mai prețioase manuscrise iluminate ale Evului Mediu?
Știai că, înainte de cartea cu file pe care o cunoaștem, oamenii citeau suluri? Un text lung se desfășura încet, cu mâinile, dintr-un capăt în altul, iar cititorul rula la loc partea deja parcursă.