Carte

Știai că unii scriitori de seamă aveau obiceiuri de scris cu totul aparte? Se spune despre unii că lucrau numai noaptea, la lumina lumânării, alții că scriau stând în picioare ori umblând, iar câțiva își sorbeau cafeaua în cești nenumărate ca să-și țină mintea trează. Fiecare își avea rânduiala lui, ca un fel de ritual al muncii cu condeiul.

Știai că, până la deprinderea despărțirii cuvintelor prin spații, textele din vechime se scriau adesea într-un șir neîntrerupt de litere, fără pauze între vorbe? Cititorul trebuia să descifreze singur unde se sfârșește un cuvânt și începe altul, ceea ce făcea cititul cu glas tare și mai firesc. Despărțirea limpede a cuvintelor, deprinsă în mănăstirile din Apus, a ușurat mult lectura.

O cameră fără cărți este ca un trup fără suflet.

Îmi imaginasem întotdeauna Paradisul ca pe un fel de bibliotecă.

O carte trebuie să fie toporul pentru marea înghețată dinlăuntrul nostru.

Cine cunoaște arta de a citi cu adevărat înalță în inima sa un sanctuar; cine se pricepe la scris își durează un templu ce nu se surpă.

Cine citește mult și umblă mult, vede multe și știe multe.

A citi înseamnă a împrumuta; a scoate ceva din ce ai citit înseamnă a plăti datoria.

Toate lucrurile bune de pe lume nu prețuiesc mai mult decât capacitatea de a le exprima în cuvinte.

Cel ce se apucă să citească toate cărțile bune este ca și cum ar sta de vorbă cu cei mai aleși oameni ai veacurilor trecute.

Cartea este ca ogorul: cu cât e mai bine lucrată, cu atât rodește mai bogat.

Studiul a fost pentru mine leacul suveran împotriva dezgustului vieții, căci n-am avut niciodată un necaz pe care un ceas de lectură să nu mi-l fi alungat.

Petrece-ți timpul cu cartea altora, ca prin osteneala lor să dobândești cu ușurință ceea ce ei au aflat cu multă trudă.

Trebuie să citim mult, dar nu multe cărți deodată.

Când am ceva bani, îmi cumpăr cărți; iar dacă mai rămâne ceva, îmi cumpăr mâncare și haine.

Cetitul cărților este cea mai frumoasă și mai folositoare petrecere a vremii.

Cartea, prietena cea mai bună, care nu te lasă niciodată la nevoie și îți deschide toate ferestrele sufletului.

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, încet gândită, gingaș cumpănită; ești ca o floare, anume înflorită mâinilor mele, care te-au deschis.

O bibliotecă este un adevărat locaș de închinare, în care cel ce intră cucernic se face mai bun și mai luminat.

O carte este ca o grădină pe care o porți în buzunar.

Nu-mi arunc niciodată o carte, oricât de proastă; căci nu se știe niciodată de ce vei avea nevoie și când.

Citirea dumnezeieștilor Scripturi este deschiderea cerurilor.

A învăța pe de rost cuvintele altora nu înseamnă știință; cunoașterea ta este ceea ce ai făcut al tău prin cuget.

Cel ce deschide o școală închide o închisoare.

Un cărturar învățat a venit la un bătrân dascăl ca să afle taina desăvârșirii. Dascălul l-a poftit la ceai și a început să toarne în ceașcă. Ceașca s-a umplut, dar bătrânul turna mai departe, până ce apa se revărsa pe masă. „Se prea revarsă, nu mai încape!” a strigat cărturarul. „Așa ești și tu”, a răspuns dascălul cu blândețe. „Ești plin de părerile tale. Cum să te învăț ceva, dacă nu-ți golești mai întâi ceașca?” Cine crede că știe deja totul nu mai are unde primi înțelepciunea.

Un tânăr a cumpărat cea mai frumoasă carte din târg, legată în piele și cu litere aurite, și o purta mereu sub braț ca pe o comoară. L-a întâlnit un bătrân și l-a întrebat ce scrie în ea. „Nu știu încă”, a zis tânărul, „dar priviți ce scumpă și ce grea este.” Bătrânul a zâmbit: „Cartea nu se citește singură, fiule. O carte necitită e ca un ulcior plin, ținut mereu astupat: te lauzi cu apa, dar rămâi însetat.” Nu cartea de pe raft te luminează, ci cea deschisă în inimă.

Doi frați au moștenit de la tatăl lor câte o carte de mare preț. Cel dintâi a păstrat-o neatinsă, ferind-o de praf și de mâini străine, ca să nu se strice. Cel de-al doilea a citit-o până s-au tocit filele, a însemnat-o și a împlinit ce a înțeles din ea. După ani, primul avea o carte ca nouă, dar sufletul gol; al doilea avea o carte ferfeniță, dar mintea plină de lumină. „Cartea nefolosită”, spunea bătrânul din sat, „e mai săracă decât hârtia de care e făcută.” Prețul unei cărți nu stă în cât o cruți, ci în cât te schimbă.

Într-o mănăstire de munte trăia un călugăr copist care, ani în șir, scria cărți la lumina lumânării, fără să spună o vorbă. Frații mai tineri îl întrebau de ce se ostenește atâta pentru cărți pe care poate nu le va citi nimeni în vremea lui. Bătrânul își muia pana și răspundea încet: „Eu nu scriu pentru cei de azi, ci pentru cel care va deschide cartea peste o sută de ani.” Când a murit, în chilie s-au găsit sute de file scrise cu grijă și fără nume. Truda tăcută, făcută fără să ceară răsplată, ajunge mai departe decât orice faimă.

Un om se lăuda că a citit mii de cărți despre bunătate, despre răbdare și despre iertare. Un bătrân l-a ascultat și l-a întrebat: „Și pe câți dușmani ai iertat?” Omul a tăcut. „Pe câți flămânzi ai hrănit, pe câte lacrimi le-ai șters?” Omul a plecat privirea. „Atunci ai adunat cărți”, a zis bătrânul, „dar n-ai adunat viață. Cunoașterea pe care n-o trăiești e ca sarea care nu se pune în bucate: o ai, dar nu folosește nimănui.” Nu ce citești te face mai bun, ci ce împlinești din ce ai citit.

Un tânăr furios a bârfit pe un vecin în tot satul. Mai apoi, căindu-se, a mers la înțeleptul locului să întrebe cum să îndrepte răul. Bătrânul i-a dat o pernă de puf și i-a spus să urce pe deal și să împrăștie penele în vânt. Tânărul a făcut întocmai și s-a întors. „Acum”, i-a zis bătrânul, „du-te și adună la loc fiecare pană.” „Dar e cu neputință, le-a dus vântul pretutindeni!” „Așa este și cuvântul o dată rostit”, a zis înțeleptul. „Îl slobozi într-o clipă, dar nu-l mai aduni în veci.” De aceea, cântărește vorba înainte de a o rosti, căci ea zboară mai departe decât crezi.