Artă

Ion Jalea a rămas în istorie ca sculptorul care a creat opere monumentale deși își pierduse brațul stâng în Primul Război Mondial, la Turtucaia. A modelat lut și a cioplit piatră lucrând practic cu o singură mână, iar între realizările sale se numără basoreliefuri și monumente de mare amploare. Faptul că a devenit ulterior președinte al Academiei Române confirmă recunoașterea excepțională a talentului său.

Coloana fără Sfârșit de la Târgu Jiu, opera lui Constantin Brâncuși, este alcătuită din module romboidale suprapuse care se repetă ritmic pe verticală. Structura de metal are un miez de oțel îmbrăcat în elemente de fontă, iar înălțimea depășește 29 de metri. Ansamblul de la Târgu Jiu a fost realizat în memoria eroilor căzuți în Primul Război Mondial.

Masa Tăcerii de la Târgu Jiu, tot o lucrare a lui Brâncuși, este înconjurată de douăsprezece scaune în formă de clepsidră. Interpretarea populară leagă masa rotundă și cele douăsprezece scaune de un moment de reculegere înaintea plecării la luptă. Piatra folosită provine din zona locală, iar ansamblul întreg formează o axă simbolică ce străbate orașul.

Poarta Sărutului de la Târgu Jiu poartă pe stâlpi un motiv geometric alcătuit din două jumătăți de cerc care se ating, interpretat ca simbol al îmbrățișării și al unirii. Brâncuși a redus astfel gestul iubirii la o formă esențială, geometrică. Motivul reia tema din seria sa de sculpturi intitulată „Sărutul”, la care artistul a revenit de-a lungul întregii cariere.

„Cumințenia Pământului”, sculptura lui Brâncuși dintr-un bloc de piatră, a fost declarată tezaur național al României. În anii recenti statul român a organizat o campanie publică de strângere de fonduri pentru achiziționarea ei, întrucât opera se afla în colecție privată. Figura feminină ghemuită, cu brațele încrucișate, transmite o meditație tăcută asupra originii și a pământului.

Cornel Medrea, sculptor de origine ardeleană, s-a remarcat prin figuri robuste și monumentale, cu o puternică amprentă a solidității materiei. A fost un profesor influent la Academia de Arte Frumoase din București, formând generații de sculptori. Astăzi există la București un muzeu-atelier dedicat operei sale, păstrând lucrări și mărturii despre procesul său de creație.

Oscar Han a fost printre sculptorii care au tratat teme mitologice și portrete, integrând clasicismul într-o expresie personală. A făcut parte din efervescenta viață artistică interbelică din București și a fost și autor de scrieri despre artă. Numele său apare adesea în legătură cu monumentele și busturile din spațiul public românesc din prima jumătate a secolului XX.

Statuia lui Mihai Viteazul din Piața Universității din București, operă a sculptorului francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse, îl înfățișează pe voievod călare, cu sabia ridicată. Este una dintre cele mai vechi statui ecvestre din capitală, dezvelită în a doua jumătate a secolului XIX. Modelul ecvestru cu calul într-o poziție dinamică a devenit reper pentru monumentele ulterioare din România.

Statuia ecvestră a lui Carol I din fața Bibliotecii Centrale Universitare din București, realizată inițial de Ivan Meštrović, a fost demolată în perioada comunistă. După anul 2000 a fost recreată o nouă statuie ecvestră a regelui pe același amplasament. Povestea acestui monument ilustrează cum sculptura din spațiul public a reflectat schimbările politice ale țării.

Frederic Storck, fiul sculptorului Karl Storck, a continuat tradiția de familie și a lăsat în București o casă-atelier transformată astăzi în muzeu. Muzeul Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck păstrează sculpturi, mobilier și picturi murale într-un ansamblu unic. Casa este ea însăși o operă de artă, cu decorații realizate de soția sa, pictoriță.

Karl Storck, de origine germană, este considerat unul dintre întemeietorii școlii moderne de sculptură din România și a fost primul profesor de sculptură la școala de arte din București. Prin el s-a transmis o tradiție de familie care a marcat câteva generații de artiști. Contribuția sa a fost esențială pentru profesionalizarea sculpturii românești în secolul XIX.

„Gânditorul de la Hamangia” și perechea sa, „Femeia șezând”, sunt statuete de lut descoperite în Dobrogea și aparțin culturii neolitice Hamangia. Deși nu sunt sculptură în sensul academic modern, ele reprezintă una dintre cele mai vechi expresii plastice de pe teritoriul României, veche de milenii. Postura meditativă a Gânditorului a devenit un simbol al reflecției umane preistorice.

Brâncuși a lucrat o vreme la Paris în preajma atelierului lui Auguste Rodin, dar a refuzat să rămână ucenic, spunând că nu vrea să crească la umbra marilor copaci. Această despărțire a marcat începutul drumului său spre esențializarea formei, opusă modelajului bogat al lui Rodin. Refuzul a devenit un moment de cotitură în arta sculpturii moderne.

Seria „Pasărea măiastră” și mai apoi „Pasărea în văzduh” a lui Brâncuși a stârnit un celebru proces vamal în Statele Unite, unde autoritățile au vrut să o taxeze ca obiect de metal industrial, nu ca operă de artă. Procesul s-a încheiat cu recunoașterea sculpturii abstracte ca artă. Cazul este considerat un moment de referință în definirea juridică a artei moderne.

Armata de teracotă descoperită lângă Xi’an, în China, numără peste 8000 de soldați în mărime naturală, iar niciun chip nu seamănă cu altul. Figurile au fost modelate în serie din părți standardizate (torsuri, brațe, capete), dar trăsăturile feței au fost finisate individual, dând impresia unei mulțimi de indivizi reali.

Când a fost dezgropată în 1974, Armata de teracotă păstra încă urme de culori vii, dar policromia s-a exfoliat și s-a pulverizat în câteva minute după contactul cu aerul uscat. De aceea arheologii au încetinit ulterior săpăturile, căutând metode de a stabiliza lacul de fond înainte ca vopseaua să se desprindă.

Marmura albă folosită de Michelangelo pentru David a fost extrasă din carierele de la Carrara, în Toscana, unde se sculptează piatra de peste două milenii. Chiar și astăzi, blocurile se desprind din munte cu fire de oțel și abraziv, iar prețul unui bloc de statuar depinde de lipsa venelor și a incluziunilor cenușii.

Blocul de marmură din care Michelangelo a cioplit statuia David fusese abandonat aproape patruzeci de ani, considerat defect după ce alți sculptori începuseră și renunțaseră la el. Contemporanii îl numeau „il Gigante”, iar când Michelangelo l-a preluat, în 1501, marmura era deja parțial degroșată și expusă intemperiilor.

Netsuke sunt miniaturi japoneze sculptate în fildeș, lemn sau os, care aveau o funcție practică: serveau drept contragreutate pentru a prinde de brâu (obi) micile cutii numite inrō, fiindcă chimonoul nu avea buzunare. În câțiva centimetri, meșterii redau animale, măști sau scene întregi, iar orificiile pentru șnur (himotoshi) sunt integrate discret în compoziție.

Măștile africane nu erau concepute ca obiecte de privit, ci ca elemente vii ale unui costum complet, purtate în dans și ritual, împreună cu fibre, țesături și mișcare. Când Picasso și Matisse au văzut astfel de măști la Paris, la începutul secolului XX, geometria lor abstractă a contribuit la nașterea cubismului, deși artiștii europeni le-au smuls din contextul lor sacru.

Bronzurile din Benin, mii de plăci și capete turnate în Regatul Benin (actuala Nigerie), au fost realizate prin metoda cerii pierdute cu o finețe care i-a uimit pe europeni. Jefuite de o expediție britanică în 1897 și împrăștiate în muzeele lumii, ele fac astăzi obiectul unor cereri de restituire către Nigeria.

Tehnica turnării în bronz prin „ceara pierdută” presupune modelarea unei forme în ceară, îmbrăcarea ei în lut refractar, apoi topirea și scurgerea cerii, lăsând un gol în care se toarnă bronzul lichid. Fiecare turnare distruge miezul de ceară, așa că modelul original nu supraviețuiește, iar piesa finită este, într-un fel, unicat prin însuși procesul care a creat-o.

Bronzurile de la Riace, două statui grecești de războinici descoperite în 1972 pe fundul mării, lângă coasta Calabriei, păstrează detalii uimitoare: buze și sfârcuri de cupru, dinți de argint și ochi din os și pastă de sticlă. Îngroparea sub sedimente marine timp de milenii le-a protejat de topire, soarta majorității bronzurilor antice.

Marile statui de marmură din Antichitatea greacă și romană erau, de fapt, viu colorate, acoperite cu pigmenți pentru piele, păr, veșminte și ochi. Albul imaculat pe care îl admirăm astăzi este rezultatul erodării vopselei în timp, iar cercetătorii au reconstituit culorile pornind de la urme microscopice, sub lumină razantă și ultraviolete.

Sculptura în lemn a fost mult timp considerată un material „sărac”, dar în goticul german maeștri precum Tilman Riemenschneider au cioplit altare uriașe din tei, cu o migală de o finețe extremă. Riemenschneider a fost printre primii care au lăsat lemnul necolorat, mizând pe jocul umbrelor în locul policromiei tradiționale.

Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuși, ridicată la Târgu Jiu, este alcătuită din module romboidale de fontă înșirate pe un ax de oțel, ca mărgelele pe o ață. Formele se repetă ritmic și par să urce fără sfârșit, iar cele două jumătăți de romb de la capete sugerează o coloană tăiată din ceva mult mai lung.

Brâncuși își lustruia îndelung bronzurile, precum Pasărea în văzduh, până când suprafața reflecta lumina ca o oglindă, făcând ca forma solidă să pară că se dizolvă în strălucire. La un proces vamal celebru din New York, în 1928, autoritățile americane au refuzat inițial să recunoască Pasărea drept operă de artă, taxând-o ca obiect metalic industrial.

Marile capete de piatră (moai) de pe Insula Paștelui nu sunt doar busturi: multe au trupuri întregi îngropate sub pământ, dezvăluite abia de săpături recente. Cele mai mari cântăresc zeci de tone, iar cercetătorii cred că locuitorii le-au deplasat legănându-le vertical cu funii, ceea ce ar putea explica descrierea tradiției că statuile „mergeau”.

Sculptura în fildeș a fost prețuită din preistorie, iar una dintre cele mai vechi figurine cunoscute, Omul-leu din Hohlenstein-Stadel (Germania), a fost cioplită dintr-un colț de mamut acum aproximativ 40000 de ani. Piesa, reconstituită din sute de fragmente, reprezintă o ființă jumătate om, jumătate felină, dovadă timpurie a imaginației simbolice.

Nu creez o pasăre, ci zborul.