Tradiții

În India, sărbătorile de Anul Nou sunt multe și felurite, după regiune; la Baisakhi, în Punjab, primăvara aduce dansuri și mulțumire pentru roadele câmpului, într-o revărsare de culoare și bucurie.

În Iran, Anul Nou se numește Nowruz și sosește odată cu echinocțiul de primăvară; familiile așază masa Haft-Sin cu șapte lucruri începând cu litera „s”, fiecare semn al sănătății, iubirii și înnoirii vieții.

În Rusia, sub bradul împodobit numit iolka, Moș Gerilă, Ded Moroz, sosește în noaptea de Anul Nou împreună cu nepoata sa Sneguročka, Fetița de Zăpadă, aducând daruri copiilor la lumina brazilor.

În Grecia, gospodinele coc vasilopita, o pâine dulce în care ascund o monedă; la tăierea ei de Anul Nou, cel ce găsește banul în felia sa se bucură de noroc și binecuvântare tot anul.

În Ecuador, oamenii fac păpuși mari din cârpe și hârtie, los años viejos, chipuri ale anului care s-a scurs, și le ard la miezul nopții, mistuind în flăcări necazurile trecute și primind noul an curățit.

În Columbia, cei care visează la călătorii ies în stradă la miezul nopții cu o valiză goală în mână și dau ocol casei, în credința că astfel anul ce vine le va aduce drumuri și aventuri.

În Mexic și în alte țări latino-americane, culoarea lenjeriei purtate în noaptea de Anul Nou spune o dorință: roșul cheamă iubirea, galbenul aduce bani și noroc, iar albul vestește pace și liniște.

În Turcia, oamenii sparg o rodie de pragul casei în noaptea de Anul Nou, iar boabele ei împrăștiate, roșii ca rubinele, sunt semn de rodnicie, sănătate și noroc pentru toți ai casei.

În Statele Unite, mulțimea se adună în Times Square din New York și privește cum, la ultimele secunde ale anului, o sferă strălucitoare coboară încet; când atinge capătul, izbucnesc uralele și îmbrățișările noului an.

În Estonia, se spune că de Anul Nou se cuvine să mănânci de mai multe ori pe zi, câte șapte, nouă ori douăsprezece ori, numere aducătoare de noroc, ca să ai putere și belșug pentru toate zilele anului ce vine.

În India, mâinile și picioarele miresei sunt împodobite cu desene fine de henna, în ritualul numit „mehndi”. Se spune că, cu cât culoarea rămâne mai închisă, cu atât mai adâncă va fi iubirea dintre soți; iar undeva, ascuns în volute, este scrisă și inițiala mirelui.

La o nuntă shinto din Japonia, mireasa poartă un chimono alb imaculat, „shiromuku”. Momentul de taină este „san-san-kudo”: miri și părinți sorb pe rând sakè din trei cupe suprapuse, în câte trei înghițituri, legând astfel cele două familii printr-o singură băutură împărtășită.

În China, roșul stăpânește nunta, culoarea bucuriei și a norocului. La ceremonia ceaiului, tinerii însurăței îngenunche și oferă câte o ceașcă părinților și bunicilor, semn de recunoștință; primind ceaiul, cei vârstnici le dau la rândul lor plicuri roșii și binecuvântarea lor.

În Scoția, mirele își poartă cu mândrie kiltul în culorile clanului său, iar peste umărul miresei se așază adesea o eșarfă din același tartan, primind-o astfel în neam. Din vechime vine și „handfasting”-ul: mâinile celor doi se leagă cu o panglică, de unde se spune că s-a născut vorba „a-ți lega viața” de cineva.

La grecii ortodocși, nașul așază pe capetele mirilor două cununi legate cu o panglică, „stefana”, pe care le mută de trei ori dintr-un cap în altul. Apoi tinerii ocolesc de trei ori masa în „dansul lui Isaia”, primii lor pași ca soț și soție.

În Mexic, în timpul ceremoniei, o rudă apropiată așază peste umerii mirilor un „lazo”, un laț împletit sau un șirag de mătănii în forma cifrei opt. El îi înfășoară pe amândoi laolaltă, ca semn al unirii lor pentru totdeauna și al sarcinii de a se ocroti unul pe celălalt.

În Coreea, la ritualul „pyebaek”, mireasa oferă părinților mirelui castane și curmale roșii. La sfârșit, socrii aruncă fructele înapoi în poala rochiei sale, iar câte le prinde, atâția copii se spune că vor avea cei doi tineri.

În Maroc, înainte de nuntă are loc ceremonia de la hammam, unde mireasa este scăldată și îmbăiată în lapte, simbol al purității. Femeile din familie o împodobesc apoi cu henna, iar în ziua cea mare ea își schimbă de mai multe ori caftanul, câte unul pentru fiecare regiune și clipă a sărbătorii.

La poporul Yoruba din Nigeria, mirele și ai lui trebuie să se „închine” în fața familiei miresei, întinzându-se cu fața la pământ spre a cere binecuvântarea. Se gustă apoi nuca de kola, semn al urării de viață lungă, iar mireasa își caută alesul printre oaspeți, așezându-i în față vasul cu miere, ca semn al iubirii.

În Suedia se spune că mama miresei îi strecoară în pantoful stâng o monedă de argint, iar tatăl una de aur în cel drept, ca fiica lor să nu ducă niciodată lipsă. Iar dacă mirele se ridică de la masă, ceilalți bărbați se grăbesc să fure de la mireasă un sărut, și tot așa femeile de la mire.

În Germania se ține „Polterabend”, petrecerea din ajunul nunții, la care oaspeții sparg farfurii și vase de lut la ușa mirilor. Cioburile aduc noroc, iar cei doi trebuie apoi să le adune împreună, primă lecție că, la bine și la greu, casa se ține curată numai umăr la umăr.

În Italia, mai ales în sud, se dăruiesc oaspeților „confetti”, migdale zaharisite adunate câte cinci într-un săculeț. Cele cinci migdale, dulci și amare deopotrivă, stau pentru cele cinci urări: sănătate, bogăție, fericire, rod și viață lungă.

În Rusia, la nuntă răsună strigătul vesel „Gorko!”, adică „E amar!”. Auzindu-l, mirii trebuie să se sărute lung, ca să „îndulcească” vinul din pahare; iar oaspeții numără cu glas tare, cât ține sărutul, atâția ani buni de căsnicie le urează.

La popoarele nomade din stepele Mongoliei, tânărul cuplu își întemeiază propria iurtă, cortul rotund de pâslă albă ce va fi noua lor casă. Focul din vatră se aprinde cu grijă, căci el este inima căminului, iar mirii îl hrănesc cu prima bucată de grăsime, cinstind spiritele care ocrotesc familia.

La beduinii din deșert, nunta ține zile în șir, cu ospețe și dansuri sub cerul plin de stele. Mireasa este împodobită cu henna și cu multe bijuterii de argint, iar familiile își întăresc legătura prin daruri de cămile și oi, căci căsătoria unește nu doar doi tineri, ci două triburi.

În Franța, dintr-un obicei vechi, tinerilor li se aducea uneori la miezul nopții o supă tare, „la soupe”, servită într-o oală de noapte, spre hazul tuturor. Se credea că are darul să le dea putere pentru începutul căsniciei, iar astăzi a rămas mai mult un joc plin de veselie.

În Anglia se păstrează versul vechi: mireasa să poarte „ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat și ceva albastru”. Cele vechi o leagă de familia din care vine, cele noi privesc spre viitor, cele împrumutate aduc norocul altei căsnicii fericite, iar albastrul stă pentru credință și iubire.

În Irlanda se dăruiește adesea o „claddagh”, inelul cu două mâini ce țin o inimă purtând coroană: mâinile sunt prietenia, inima iubirea, coroana credința. Felul în care e purtat inelul spune lumii dacă inima celui ce-l poartă este încă liberă sau deja făgăduită.

La evrei, ceremonia se ține sub „hupa”, baldachinul deschis în cele patru laturi, semn al casei primitoare pe care mirii o vor deschide oricui. La sfârșit, mirele calcă și sparge un pahar sub picior, iar toți strigă „Mazel tov!”, ca amintire că până și în cea mai mare bucurie se cuvine puțină cumpătare.

În Filipine, la petrecere se dansează „dansul banilor”: oaspeții prind pe hainele mirilor bancnote, în timp ce cei doi se rotesc, adunând astfel un mic dar pentru începutul vieții împreună. Se mai eliberează și doi porumbei albi, dorindu-le pace și iubire pe cât de lungă va fi calea lor.