Oameni

Francisco Goya, deja bătrân și autoexilat la Bordeaux, a îmbrățișat noua tehnică litografică în ultimii săi ani. Seria „Taurii de la Bordeaux” (1825) cuprinde patru litografii de mari dimensiuni cu scene de coridă. Se spune că lucra piatra așezată pe un șevalet, ca pe o pânză, atacând-o cu o energie neobișnuită pentru un artist aflat la peste șaptezeci de ani.

Peste tot găsesc frumusețea, dar nu găsesc nicăieri urâțenia.

Știai că „Marele val de la Kanagawa” al lui Hokusai nu este de fapt un tsunami, ci un val de furtună obișnuit, dar surprins cu o forță vizuală rareori egalată? Muntele Fuji, cel care dă numele întregii serii, apare mic și liniștit în depărtare, aproape înghițit de spuma valului. Contrastul dintre imensitatea aparentă a apei și micimea muntelui sacru este, de fapt, o iluzie de perspectivă atent gândită.

Știai că seria „Treizeci și șase de vederi ale muntelui Fuji” a lui Hokusai cuprinde de fapt patruzeci și șase de planșe, nu treizeci și șase? Succesul primelor imagini a fost atât de mare încât editorul Nishimuraya Yohachi a comandat încă zece vederi suplimentare. Cele adăugate ulterior sunt ușor de recunoscut fiindcă au conturul tras cu negru, în locul albastrului de Prusia folosit la primele.

Știai că albastrul intens care domină „Marele val” se datorează unui pigment sintetic importat, cunoscut ca „albastru de Prusia”? Ajuns în Japonia prin negoțul cu olandezii, acest colorant rezistent la lumină a devenit la modă exact în anii în care Hokusai lucra la seria despre Fuji. Vechile albastruri vegetale japoneze se decolorau repede, iar noul pigment a schimbat pentru totdeauna paleta xilogravurii.

Știai că Hokusai și-a schimbat numele de artist de peste treizeci de ori de-a lungul vieții? Fiecare schimbare marca adesea o nouă etapă a stilului său, iar numele vechi le ceda uneori unor elevi. Spre bătrânețe și-a spus „Gakyō Rōjin”, adică „bătrânul înnebunit după pictură”, convins că abia atunci începea cu adevărat să înțeleagă desenul.

Știai că planșa „Ploaie subită peste podul Ōhashi din Atake” a lui Hiroshige l-a fascinat atât de mult pe Vincent van Gogh încât acesta a copiat-o în ulei? Liniile fine și oblice ale ploii, tăiate una câte una în lemn, cereau o măiestrie deosebită a gravorului. Van Gogh a adăugat pe marginea copiei sale caractere japoneze, deși nu le înțelegea sensul.

De la vârsta de șase ani am avut mania de a desena forma lucrurilor. Pe la cincizeci de ani publicasem o mulțime de desene, dar tot ce am făcut înainte de șaptezeci de ani nu merită luat în seamă.

Dacă cerul mi-ar mai fi dat încă zece ani, ori chiar numai cinci, aș fi putut deveni un adevărat pictor.

Francisco Goya și-a numit seria de 80 de gravuri „Los Caprichos” (1799) și a însoțit fiecare placă de comentarii mușcătoare. Cea mai celebră, „El sueño de la razón produce monstruos” (Somnul rațiunii naște monștri), arată un om adormit la masă, asaltat de bufnițe și lilieci. Goya a retras seria de la vânzare la scurt timp, temându-se de Inchiziție, și a donat plăcile de cupru regelui.

Gian Lorenzo Bernini, marele sculptor baroc, este considerat de mulți istorici drept unul dintre primii care au practicat caricatura ca gen aparte în secolul al XVII-lea. El schița, din câteva linii iuți, chipuri de cardinali și chiar de papi, prinzând esența unui om prin exagerarea unei singure trăsături. Se povestește că aceste portrete jucăușe erau apreciate chiar de cei portretizați, ca semn de spirit rafinat.

El sueño de la razón produce monstruos.

Afișul de cabaret al lui Henri de Toulouse-Lautrec pentru „Moulin Rouge — La Goulue” (1891) a schimbat radical strada pariziană. Imprimat în litografie color pe mai multe coli lipite, la peste un metru și jumătate înălțime, cu siluete plate și galben strident, a fost atât de izbitor încât trecătorii se opreau, iar afișele erau furate de pe ziduri chiar în noaptea lipirii.

Toulouse-Lautrec a învățat de la gravurile japoneze ukiyo-e arta esențializării. În afișele sale, marile suprafețe plate de culoare, contururile ferme și decupajul îndrăzneț al figurilor vin direct din estetica niponă care cucerise Parisul — un fenomen numit japonisme, decisiv pentru grafica Art Nouveau.

Andy Warhol a adoptat serigrafia la începutul anilor 1960 tocmai pentru că îi permitea repetarea mecanică, aparent industrială, a aceleiași imagini. Seria „Marilyn” a fost realizată după o singură fotografie publicitară din filmul „Niagara” (1953), pe care Warhol a decupat-o și a reprodus-o în culori stridente, deliberat nepotrivite.

Studioul lui Warhol se numea „The Factory” (Fabrica), un nume ales pentru a sublinia caracterul de producție în serie al graficii sale. Multe dintre serigrafii au fost tipărite acolo de asistenți, iar Warhol își revendica adesea plăcerea de a fi „o mașină”, respingând ideea de unicat irepetabil în artă.

Vreau să fiu o mașină

Știai că Masaccio a murit la doar 26 sau 27 de ani, probabil la Roma în 1428, în împrejurări atât de neclare încât s-a zvonit că ar fi fost otrăvit? În ciuda vieții scurte, frescele sale din Capela Brancacci au devenit o adevărată școală, unde generații de pictori, printre care se spune și Michelangelo, au venit să copieze și să învețe.

„Nașterea lui Venus” a lui Botticelli este una dintre primele picturi monumentale pe pânză, nu pe lemn, din Renaștere. Botticelli a adăugat în albul veșmintelor și al carnației un strat subțire de alabastru pudrat, care dă suprafeței o luminozitate mată, aproape ca de fildeș.

În „Primăvara” lui Botticelli, botaniștii au identificat peste 130 de specii de plante redate cu asemenea precizie încât multe pot fi recunoscute după frunză și floare. Multe dintre ele înfloresc primăvara în jurul Florenței, întărind alegoria anotimpului reînnoirii.

Sub influența predicilor înflăcărate ale lui Savonarola, Botticelli și-ar fi aruncat el însuși unele lucrări cu subiect păgân în „rugul vanităților” din Florența. Către sfârșitul vieții, arta lui a devenit mai auster religioasă, iar faima i-a apus atât de mult încât a fost aproape uitat până la redescoperirea din secolul al XIX-lea.

Cerul pentru care Leonardo da Vinci a inventat tehnica numită „sfumato” topește contururile într-o ceață fină de treceri aproape imperceptibile. La „Gioconda”, marginile pleoapelor și colțurile gurii se pierd în umbre subtile, iar zâmbetul pare că se schimbă după cum îl privești, pentru că trăsăturile sunt lăsate deliberat nefinisate.

„Școala din Atena”, fresca lui Rafael din Camerele Vaticanului, adună marii gânditori ai antichității, dar chipurile lor sunt de fapt portrete ale contemporanilor artistului. Se crede îndeobște că Platon are trăsăturile lui Leonardo da Vinci, iar Heraclit, figura gânditoare sprijinită de un bloc de marmură, ar fi un omagiu adus lui Michelangelo.

Michelangelo a pictat bolta Capelei Sixtine între 1508 și 1512, în picioare pe o schelă construită special, cu capul dat pe spate, nu întins pe spate cum spune legenda. Vopseaua îi picura pe față, iar într-un sonet plin de umor amar se plângea că bărbia i s-a lipit de ceafă și că devenise „o gușă precum pisicile din Lombardia”.

În „Facerea lui Adam” de pe bolta Sixtină, unii cercetători și medici au observat că mantia roșie din jurul lui Dumnezeu și al îngerilor seamănă izbitor cu secțiunea unui creier uman. Ipoteza, propusă în 1990 de medicul Frank Meshberger, sugerează că Michelangelo, bun cunoscător al anatomiei din disecții, ar fi ascuns creierul ca simbol al darului divin al inteligenței.

Restaurarea frescelor Capelei Sixtine, încheiată în 1994, a curățat secole de funingine de la lumânări și de lac întunecat, dezvăluind culori strălucitoare, aproape stridente, care i-au uimit pe specialiști. Michelangelo, considerat multă vreme un maestru al tonurilor sumbre, s-a dovedit un colorist îndrăzneț, cu roz, verde acid și galben luminos.

„Judecata de Apoi” de pe peretele altarului Sixtinei a stârnit scandal prin nuditatea figurilor, iar după moartea lui Michelangelo pictorul Daniele da Volterra a fost însărcinat să acopere părțile intime cu văluri și draperii. Din pricina aceasta a rămas în istorie cu porecla batjocoritoare „Il Braghettone”, adică „făcătorul de nădragi”.

Pictura este poezie care se vede și nu se aude, iar poezia este pictură care se aude și nu se vede.

Un pictor bun are două lucruri principale de zugrăvit: omul și lucrarea minții sale.

Când a murit, în 1516, Giovanni Bellini lăsase neterminat pânza „Ospățul zeilor”, comandată pentru cabinetul de alabastru al lui Alfonso d'Este din Ferrara. Peste ani, Tizian a repictat întregul fundal cu munți și copaci, transformând compoziția lui Bellini. Analizele cu raze X au confirmat cel puțin trei straturi succesive de intervenție, mărturie a felului în care operele treceau din mână în mână.