Oameni

Rembrandt a lăsat în urmă un număr extraordinar de autoportrete — în jur de 40 de picturi, plus desene și gravuri — realizate de-a lungul întregii sale vieți. Împreună, ele formează un fel de jurnal vizual în care își urmărește propriul chip de la tinerețea sigură de sine până la bătrânețea marcată de pierderi și de sărăcie.

Frans Hals este renumit pentru tușa sa liberă, aparent zvârlită, care sugerează dintr-o singură mișcare o dantelă, o mustață sau un zâmbet. Contemporanii îl apreciau pentru vioiciunea portretelor, iar mult mai târziu pictorii impresioniști, printre care Manet, l-au privit ca pe un precursor al picturii spontane, executate „alla prima”.

„Lecția de anatomie a doctorului Tulp”, pictată de Rembrandt la doar 26 de ani, înfățișează o disecție publică reală. Corpul aparține unui criminal executat, Aris Kindt, iar Rembrandt încalcă tradiția: în loc să înceapă cu deschiderea abdomenului, cum era obiceiul, disecția arătată se concentrează pe brațul și pe mușchii mâinii.

Se crede pe scară largă că Vermeer s-a folosit de camera obscura, un dispozitiv optic care proiecta imaginea unei scene pe o suprafață. Aceasta ar explica anumite efecte din tablourile sale, precum micile pete de lumină „defocalizate” de pe obiecte, care seamănă izbitor cu felul în care o lentilă redă punctele luminoase.

Rembrandt a fost și un maestru al clarobscurului, tehnica ce joacă pe contrastul puternic dintre lumină și umbră. În tablourile sale, lumina pare să iasă din întunericul dens și să scoată din penumbră doar un chip, o mână sau un obiect esențial, concentrând emoția scenei într-un punct luminos.

În 1990, din Muzeul Isabella Stewart Gardner din Boston a fost furat, printre alte lucrări, singurul peisaj marin cunoscut al lui Vermeer nu — ci al lui Rembrandt: „Furtuna pe Marea Galileei”, unica sa marină. Tabloul nu a fost recuperat niciodată, iar rama goală atârnă și astăzi pe perete, în așteptarea întoarcerii operei.

Alegeți-vă un singur maestru — Natura.

El Greco (Domḗnikos Theotokópoulos) nu era spaniol, ci grec, născut în Creta pe atunci sub stăpânire venețiană. Și-a semnat pânzele toată viața cu numele grecesc, cu litere grecești, chiar și după ce s-a stabilit definitiv la Toledo. Porecla „El Greco” amestecă articolul spaniol „el” cu cuvântul italian „greco”.

În „Înmormântarea contelui de Orgaz” de la Toledo, El Greco a împărțit pânza în două lumi: jos, un cortegiu de nobili în negru și dantelă albă, sus, o glorie cerească alungită și tremurătoare. Se crede că băiatul din colțul de jos, care arată către scenă, este chiar fiul pictorului, Jorge Manuel, iar pe batistă apare anul nașterii lui.

În „Las Meninas”, Velázquez se pictează pe sine în stânga, cu paleta și pensula în mână, în fața unei pânze uriașe văzute din spate. Regele Filip al IV-lea și regina Mariana apar doar ca o reflexie cețoasă într-o oglindă din fundal, un joc de priviri care a fascinat filosofi vreme de secole.

Pe pieptul lui Velázquez, în „Las Meninas”, este pictată crucea roșie a Ordinului Santiago, un titlu de cavaler pe care artistul l-a primit abia în 1659, la ani buni după ce tabloul fusese terminat. Legenda spune că însuși regele ar fi ordonat adăugarea crucii, dar cel mai probabil a fost pictată ulterior pentru a marca onoarea.

„Venus în fața oglinzii” (Rokeby Venus) este singurul nud feminin păstrat al lui Velázquez, o raritate într-o Spanie unde Inchiziția privea cu asprime asemenea subiecte. În 1914, sufragista Mary Richardson a spintecat pânza cu un satâr la National Gallery din Londra, ca protest; tabloul a fost restaurat cu grijă și expus din nou.

Zurbarán a fost supranumit „Caravaggio spaniol” pentru clarobscurul său sever, cu lumini tăioase care scot din întuneric călugări în glugi albe. Naturile sale statice, câteva vase de lut și o cană așezate cu tăcere aproape sacră pe o poliță, sunt considerate printre cele mai spirituale din întreaga pictură europeană.

Goya a pictat direct pe pereții casei sale de la periferia Madridului, „Quinta del Sordo”, cele 14 lucrări sumbre cunoscute azi drept „Picturile negre”, printre care „Saturn devorându-și fiul”. Nu erau destinate niciunui public; abia decenii mai târziu au fost transferate de pe zid pe pânză și mutate la muzeul Prado.

În „Trei mai 1808”, Goya a pictat un bărbat în cămașă albă cu brațele ridicate în fața plutonului de execuție francez, într-o poză care evocă răstignirea, cu o rană chiar în palmă. Felinarul de pe jos aruncă o lumină rece asupra victimelor, în vreme ce soldații rămân o masă anonimă și fără chip.

Goya a pictat două versiuni aproape identice ale aceleiași femei culcate: „Maja desnuda” (goală) și „Maja vestida” (îmbrăcată). Din pricina nudului, Inchiziția spaniolă l-a chemat pe pictor să dea socoteală în 1815, cerându-i să dezvăluie cine comandase și cine era înfățișată în tablourile îndrăznețe.

El Greco folosea figuri neobișnuit de alungite, cu trupuri parcă întinse și lumini fosforescente. Un oftalmolog a lansat cândva ipoteza că suferea de astigmatism, dar teoria a fost respinsă: dacă vederea i-ar fi distorsionat totul, ar fi pictat și pânza deformat, deci alungirea era o alegere stilistică deliberată, spirituală.

Velázquez a călătorit de două ori în Italia pentru regele Filip al IV-lea, nu numai ca artist, ci și ca ochi expert care cumpăra tablouri pentru colecția regală. La Roma a pictat portretul papei Inocențiu al X-lea, o pânză de un realism atât de necruțător încât papa însuși ar fi exclamat că este „troppo vero”, prea adevărat.

În tinerețe, Velázquez a excelat în așa-numitele „bodegones”, scene de tavernă și bucătărie cu oameni simpli și obiecte umile. „Bătrâna prăjind ouă”, pictată pe când avea vreo nouăsprezece ani, uimește prin felul în care redă strălucirea aramei, transparența ouălor și textura lutului, o virtuozitate precoce.

Deja am pictat pânza; restul e doar de umplut cu culoare.

Încă învăț.

Ingres a fost elevul cel mai fidel al lui Jacques-Louis David și a purtat toată viața steagul „liniei” împotriva „culorii” susținute de romanticul Delacroix. Pentru Ingres, desenul era „probitatea artei”, iar el își corecta neîncetat propriile pânze, revenind uneori după ani asupra aceleiași teme, precum baia turcească.

În „Libertatea conducând poporul”, Delacroix nu a pictat o zeiță abstractă, ci o femeie desculță, cu subsuoara neîngrijită și cu haina alunecată de pe piept, purtând bonetă frigiană și tricolorul. Tabloul a fost cumpărat de statul francez în 1831, dar considerat prea incendiar și ținut ascuns ani buni, departe de ochii publicului.

Se crede adesea că bărbatul cu joben și pușcă din stânga Libertății, în „Libertatea conducând poporul”, ar fi un autoportret al lui Delacroix, deși pictorul nu a luptat efectiv pe baricadele din iulie 1830. El i-a scris fratelui său că, dacă nu a luptat pentru patrie, măcar va picta pentru ea.

Turner era atât de obsedat de lumină încât, potrivit legendei atelierului, în ultimii ani abia mai distingea contururile, dar continua să prindă strălucirea soarelui. În lucrări ca „Rain, Steam and Speed” a topit trenul, ploaia și aburul într-un vârtej de culoare, anticipând impresionismul cu decenii înainte de Monet.

„Călătorul deasupra mării de nori” al lui Caspar David Friedrich înfățișează un bărbat văzut din spate, privind un ocean de ceață, o compoziție tipică pentru pictor, numită Rückenfigur. Privitorul nu vede fața personajului, ci este invitat să contemple peisajul prin ochii lui, o strategie care transformă tabloul într-o meditație asupra sublimului și a nimicniciei omului în fața naturii.

„Căruța cu fân” a lui Constable a trecut aproape neobservată în Anglia, dar când a fost expusă la Salonul de la Paris din 1824 a produs senzație, iar Delacroix, impresionat de vibrația culorii, ar fi repictat fundalul din „Masacrul de la Chios” înainte de vernisaj. Pânza i-a adus lui Constable o medalie de aur din partea regelui Franței.

Delacroix a călătorit în Maroc în 1832 în suita unei misiuni diplomatice și a umplut carnete întregi cu schițe de culoare și note. Experiența i-a hrănit apoi zeci de pânze orientaliste, precum „Femeile din Alger”, iar el nota că a găsit acolo frumusețea antică vie pe străzi, în veșmintele și gesturile oamenilor obișnuiți.

Ceea ce văd nu-mi mai place; ceea ce nu văd îmi place mai mult.

Pictorul trebuie să picteze nu doar ce vede în fața lui, ci și ce vede în sine însuși.