Natură

Știai că aceleași lumini care dansează pe cerul nordului au o soră la celălalt capăt al lumii? La miazăzi ea se numește auroră australă, iar cele două perdele de lumină se aprind adesea în aceeași clipă, oglindindu-se peste ocolul întreg al pământului.

Știai că perdelele aurorei par să atârne aproape de vârful munților, dar de fapt strălucesc foarte sus, la peste o sută de kilometri deasupra noastră, mult mai departe decât zboară orice avion?

Știai că uneori în jurul soarelui se ivește un cerc luminos, ca o cunună palidă? Acest halou se naște când lumina trece prin miile de cristale mărunte de gheață dintr-un nor subțire și înalt, iar cristalele o frâng toate în același fel.

Știai că și luna poate purta un inel luminos în jurul ei, în nopțile cu nori subțiri de gheață? Bătrânii spuneau că haloul lunar vestește schimbarea vremii, iar adesea aveau dreptate, fiindcă acei nori înalți merg înaintea ploii.

Știai că apa văzută în zilele de arșiță pe drumul încins nu este apă, ci cerul oglindit? Aerul fierbinte de lângă pământ frânge lumina și ne trimite imaginea cerului la picioare, iar mintea o citește drept băltoacă strălucitoare.

Știai că miragiul care înșeală drumețul în pustiu, arătându-i lacuri și oaze în depărtare, este tot o oglindire a cerului în aerul înfierbântat de deasupra nisipului? De aceea „apa” se retrage mereu, oricât te-ai apropia de ea.

Știai că, foarte rar, în clipa în care soarele coboară cu totul sub zare, ultima licărire poate scânteia verde? „Raza verde” se ivește fiindcă aerul îndoaie lumina, iar verdele rămâne o clipă vizibil când roșul a apus deja; cere un orizont limpede și mult noroc.

Știai că cerul e albastru fiindcă aerul împrăștie mai lesne lumina albastră decât pe cea roșie? Razele albastre sunt aruncate în toate părțile de nenumăratele fărâme de aer, și de aceea, oriunde privim ziua, bolta ne pare vopsită în albastru.

Știai că apusul e roșu tocmai fiindcă cerul e albastru ziua? La asfințit lumina străbate un strat mult mai gros de aer, care i-a împrăștiat pe drum aproape tot albastrul, așa că până la ochii noștri mai ajunge mai ales roșul și portocaliul.

Știai că poți afla cât de departe a căzut un fulger numărând secundele până auzi tunetul? Lumina ajunge la ochi într-o clipă, dar sunetul aleargă mult mai încet, cam un kilometru la fiecare trei secunde numărate.

Știai că tunetul este chiar glasul fulgerului? Descărcarea încinge dintr-odată aerul mai tare decât suprafața soarelui, iar aerul se umflă atât de fulgerător încât izbucnește sunetul pe care îl auzim rostogolindu-se pe cer.

Știai că tunetul bubuie prelung, nu doar o dată, fiindcă fulgerul e o linie lungă întinsă pe cer? Sunetul de la capătul apropiat ne vine întâi, iar cel de la capătul depărtat sosește mai târziu, și așa se naște huruitul care se stinge treptat.

Știai că se povestește dintru vechime despre globuri de lumină care plutesc lin prin aer în timpul furtunii, uneori intrând în case pe coș sau pe fereastră? Acest „fulger globular” a fost văzut de mulți martori, dar rămâne unul dintre cele mai neînțelese fenomene ale văzduhului.

Știai că norii pufoși, ca niște turme de lână albă pe cerul senin al verii, poartă numele de cumulus, adică „grămadă”? Ei se ridică atunci când aerul cald urcă de la pământ, iar aburul din el se preface în picături mici la înălțime.

Știai că norii subțiri și fibroși, întinși ca niște șuvițe de păr sau pene albe sus pe boltă, se numesc cirrus? Ei plutesc atât de sus încât nu sunt făcuți din picături, ci din cristale mărunte de gheață.

Știai că ceața nu este altceva decât un nor coborât până jos, la înălțimea noastră? Când aerul de lângă pământ se răcește și aburul din el se preface în picături nespus de mici, ne trezim mergând chiar prin miezul unui nor.

Știai că bruma care albește iarba în dimineața de toamnă se așază când aburul din aer trece de-a dreptul în gheață pe suprafețele reci, fără să treacă mai întâi prin apă? De aceea firele de iarbă par presărate cu zahăr, nu cu rouă înghețată.

Știai că chiciura care îmbracă în alb crengile și gardurile în zilele cu ceață geroasă crește fir cu fir, pe măsură ce picăturile mărunte din negură ating ramurile reci și îngheață pe loc? Așa se nasc dantelele acelea de gheață care fac pădurea de basm.

Știai că „stelele căzătoare” nu sunt stele, ci firicele de praf și pietricele mai mici decât un bob de mazăre? Ele intră cu mare iuțeală în aer și se aprind de frecare, lăsând acea dâră scurtă de lumină pe cerul nopții.

Știai că în anumite nopți ale anului stelele căzătoare se înmulțesc într-o adevărată ploaie? Aceasta se întâmplă când pământul trece prin urma de praf lăsată de o cometă, iar firicelele acelea se aprind unul după altul pe boltă.

Știai că lumina zorilor mângâie cerul cu mult înainte ca soarele să se arate la răsărit? Razele lui, încă ascunse sub zare, luminează straturile de sus ale văzduhului, și de acolo lumina coboară blând spre noi, alungând treptat întunericul nopții.

Știai că roșeața apusului și a zorilor se aprinde mai vie când în aer plutesc mai multe firicele de praf și abur? Ele cern și mai mult lumina albastră și lasă să treacă roșul și auriul, dăruind cerului acele văpăi de sfârșit și de început de zi.

Știai că anotimpurile nu se nasc din apropierea de Soare, ci din înclinarea axei Pământului cu aproximativ 23,5 grade? Din pricina acestei ușoare aplecări, aceeași rază de lumină cade mai drept sau mai pieziș pe pământ, și de aici căldura verii ori răcoarea iernii.

Știai că, în chip surprinzător, Pământul este cel mai aproape de Soare tocmai în ianuarie, în toiul iernii din emisfera nordică? Depărtarea față de Soare nu hotărăște anotimpul; înclinarea axei este cea care rânduiește totul.

Știai că la solstițiul de vară Soarele urcă cel mai sus pe cer și ne dăruiește cea mai lungă zi a anului, iar la solstițiul de iarnă ne aduce cea mai scurtă zi și cea mai lungă noapte? Cuvântul „solstițiu” vine din latinescul „sol stitium”, adică „Soarele se oprește”, căci în acele zile pare că se odihnește pe loc.

Știai că la echinocții — cel de primăvară și cel de toamnă — ziua și noaptea sunt aproape deopotrivă de lungi pe tot cuprinsul pământului? Însuși numele lor vine din latinescul „aequinoctium”, adică „noapte egală”.

Știai că frunzele nu se colorează toamna, ci își arată abia atunci adevăratele culori ascunse? Galbenul și portocaliul se află în frunză tot timpul verii, dar sunt acoperite de verdele clorofilei; când zilele se scurtează și clorofila se retrage, culorile tăinuite ies la lumină.

Știai că roșul aprins al unor frunze de toamnă nu era acolo în timpul verii, ci se naște abia atunci? Copacul făurește pigmenți noi, numiți antociani, ca un fel de scut ce apără frunza cât timp își mai adună ultimele bunătăți înainte de cădere.

Știai că frunza nu cade pentru că moare, ci pentru că însuși copacul o desprinde cu blândețe? La baza fiecărei frunze se formează un strat subțire de despărțire, ca o cusătură ce se descoase încet, și astfel frunza se dezlipește lin, lăsând în urmă o rană deja vindecată.

Știai că, lepădându-și frunzele, copacul de fapt se cruță pe sine? Iarna, frunzele ar pierde prea multă apă și ar fi îngreunate de zăpadă; golindu-se de ele, arborele intră într-un somn tăcut și trece nevătămat peste ger.