Știai că sitarul indian are, pe lângă corzile care se ciupesc, un al doilea rând de corzi „simpatice” care nu se ating niciodată? Ele vibrează singure, prin rezonanță, atunci când sunt cântate notele, dând instrumentului acel bâzâit strălucitor și ecoul lui inconfundabil.
Știai că sitarul are talere metalice curbate (numite pardā) care pot fi mișcate cu degetele pentru a acorda fiecare notă? Astfel, același instrument poate fi potrivit pentru rāga diferite, în care unele intervale sunt mai înalte sau mai joase decât în muzica europeană.
Știai că marea cutie de rezonanță a sitarului este făcută adesea dintr-un dovleac uscat, tăiat și scobit? Uneori i se adaugă un al doilea dovleac în partea de sus a gâtului, pentru a îmbogăți sunetul.
Știai că la koto-ul japonez, un instrument lung cu treisprezece corzi întinse peste un corp de lemn, fiecare coardă are propria ei „punte” mobilă? Muzicianul mută aceste punți dintr-un loc în altul ca să schimbe acordajul, iar cu mâna stângă apasă corzile pentru a ridica ușor sunetul.
Știai că numele instrumentului japonez shakuhachi vine chiar din lungimea lui? „Shaku” și „hachi” înseamnă o unitate și opt zecimi de măsură veche, adică lungimea clasică a fluierului de bambus, ținut vertical și suflat peste marginea tăiată oblic.
Știai că shakuhachi, fluierul de bambus al călugărilor japonezi, a fost cândva folosit nu doar pentru muzică, ci ca sprijin pentru meditație? Suflarea îndelungată într-o singură notă era socotită o formă de rugăciune tăcută, o „respirație a sufletului”.
Știai că un ansamblu gamelan din Indonezia este acordat ca un întreg și nu poate fi amestecat cu altul? Instrumentele de bronz sunt potrivite între ele la turnare, așa că fiecare gamelan are „glasul” lui propriu, ușor diferit de al celorlalte.
Știai că în gamelanul indonezian două instrumente asemănătoare sunt acordate anume puțin diferit unul față de celălalt? Când sună împreună, undele lor se întâlnesc și nasc o bătaie plutitoare, o strălucire tremurândă pe care muzicienii o numesc „respirația” ansamblului.
Știai că didgeridoo-ul aborigenilor australieni este uneori scobit chiar de termite? Insectele mănâncă miezul moale al unui trunchi de eucalipt, iar oamenii aleg apoi lemnul deja golit pe dinăuntru și îl curăță pentru a-l transforma în instrument.
Știai că un cântăreț la didgeridoo poate ține sunetul neîntrerupt minute în șir, fără pauză de respirație? El folosește „respirația circulară”: trage aer pe nas în timp ce împinge afară, cu obrajii, aerul rămas în gură.
Știai că kora, harpa-lăută a griot-ilor din Africa de Vest, are în jur de douăzeci și una de corzi întinse peste o jumătate de dovleac mare, acoperită cu piele? Muzicianul o ține în față și ciupește corzile doar cu degetele mari și arătătoarele.
Știai că griot-ii care cântă la kora în Africa de Vest sunt și păstrătorii memoriei? Ei țin minte, în cântecele lor, genealogii, povești de familie și istorii vechi de secole, transmise din tată în fiu ca o bibliotecă vie.
Știai că balalaica rusească are corpul în formă de triunghi și, de obicei, doar trei corzi? Dintr-o formă atât de simplă, muzicanții scot totuși un tremur iute și cald, prin lovirea repetată a corzilor cu degetul.
Știai că țiterul este un instrument cu multe corzi întinse peste o cutie plată, așezat pe masă sau pe genunchi? Câteva corzi dau melodia, apăsate pe un mic tastier, iar celelalte, mai numeroase, se ciupesc libere pentru acompaniament.
Știai că lira, instrumentul cu corzi al Greciei antice, se făcea uneori dintr-o carapace de broască-țestoasă? Legenda spunea că micul zeu Hermes ar fi întins corzi peste o astfel de carapace și ar fi născut astfel prima liră.
Știai că orga este considerată cel mai mare instrument muzical construit vreodată de om? O orgă mare are mii de tuburi, de la unele mai mici decât un creion până la altele mai înalte decât o casă cu mai multe etaje.
Știai că orga funcționează în fond ca o mulțime de fluiere suflate de un vânt statornic? Odinioară aerul era pompat cu foale acționate de oameni, iar astăzi un ventilator ține tuburile alimentate necontenit cu suflarea lor.
Știai că orga din sala de concerte Boardwalk Hall din Atlantic City, în Statele Unite, este privită drept cea mai mare orgă din lume ca număr de tuburi? Se spune că ar avea peste treizeci de mii de tuburi, deși multe au tăcut de-a lungul anilor.
Știai că unele tuburi de orgă sunt atât de joase încât urechea aproape nu le mai aude ca sunet, ci le simte ca o vibrație în tot trupul? Notele cele mai grave vin din tuburi lungi de peste zece metri, care fac aerul întregii biserici să tremure.
Știai că la clavecin corzile nu sunt lovite, ca la pian, ci ciupite? Când apeși o clapă, un mic vârf ascuns saltă în sus și smulge coarda, de aceea sunetul lui este mereu limpede și zornăitor, la fel de tare oricât de ușor ai apăsa.
Știai că, tocmai fiindcă la clavecin nu poți cânta mai tare apăsând mai puternic, tinderea spre pian s-a născut din dorința de a avea nuanțe? Numele vechi al pianului, „pianoforte”, înseamnă chiar „încet-tare”, căci în sfârșit se putea cânta și moale, și puternic.
Știai că celesta seamănă la vedere cu un mic pian, dar înăuntru ciocănelele lovesc niște plăcuțe de metal, nu corzi? De aceea sunetul ei e ca de clopoței de cristal, iar Ceaikovski l-a folosit pentru „Dansul Zânei Zaharisite” din baletul „Spărgătorul de nuci”.
Știai că există un instrument la care nu atingi nimic pentru a cânta? Este theremin-ul: muzicianul mișcă mâinile prin aer, în jurul a două antene, iar apropierea sau depărtarea mâinilor schimbă înălțimea și tăria sunetului.
Știai că theremin-ul a fost inventat în anii 1920 de un fizician rus, Lev Termen, cunoscut în Apus ca Léon Theremin? El a descoperit acest sunet nepământean cercetând undele electrice, nu căutând anume un instrument muzical.
Știai că Benjamin Franklin, omul de știință american, a inventat și un instrument muzical? Se numește armonica de sticlă: mai multe boluri de sticlă de mărimi diferite, prinse pe o osie care se învârte, sunt atinse cu degetele umede și scot un sunet dulce, ca de pahare cântate.
Știai că armonica de sticlă a lui Franklin avea un sunet atât de straniu și de pătrunzător încât unii credeau, pe atunci, că îmbolnăvește nervii sau cheamă tristețea? Compozitori mari precum Mozart au scris totuși muzică anume pentru glasul ei cristalin.
Știai că gongul, marele disc de bronz care se lovește cu un ciocan moale, nu dă doar o singură notă, ci un întreg nor de sunete? După lovitură, glasul lui crește, se rotește și se stinge încet, de aceea a fost folosit veacuri de-a rândul pentru a chema la rugăciune și la liniște.
Știai că sunetul „la” din mijlocul pianului, folosit azi ca reper pentru acordaj, vibrează de 440 de ori pe secundă? Această frecvență, numită „la 440 Hz”, a fost adoptată ca standard internațional abia în secolul XX; înainte, orchestrele se acordau la înălțimi diferite, iar muzica veche suna cu puțin mai jos decât o auzim astăzi.
Știai că Pitagora ar fi descoperit legătura dintre muzică și numere ascultând ciocanele unui fierar? Legenda spune că sunetele armonioase veneau de la ciocane ale căror greutăți stăteau în proporții simple. Deși povestea cu fierăria este mai degrabă o parabolă, adevărul rămâne: pitagoreicii au arătat că o coardă înjumătățită dă aceeași notă cu o octavă mai sus.
Știai că intervalele muzicale cele mai plăcute urechii corespund unor rapoarte simple între numere? Octava înseamnă un raport de 2 la 1, cvinta perfectă 3 la 2, iar cvarta 4 la 3. Cu cât raportul dintre frecvențe este mai simplu, cu atât cele două sunete se împacă mai bine — o descoperire veche de peste două mii de ani.