Știai că soprana română Hariclea Darclée a cântat pe marile scene ale lumii, de la Scala din Milano până la Paris și Sankt-Petersburg? A fost admirată de compozitori precum Puccini, Mascagni și Catalani, care i-au scris roluri anume.
Știai că la teatrele mari de operă, precum Scala din Milano, se afla odinioară o „claca” — un grup plătit să aplaude? Cu timpul, publicul adevărat a ajuns el însuși cel mai de temut judecător, capabil să facă un spectacol să cadă ori să triumfe.
Știai că sufleorul, ascuns într-o mică cabină în fața scenei, șoptea cântăreților primele cuvinte ale replicilor? La marile opere de altădată, el era un ajutor prețios și tăcut, nevăzut de public, dar sprijin pentru artiști.
Știai că muzica bizantină folosește o notație aparte, numită „psaltică” sau „neumatică”, în care semnele scrise nu arată note fixe pe portativ, ci intervale și mișcări ale glasului de la un sunet la altul? Aceste semne se numesc „neume”.
Știai că muzica psaltică bizantină este alcătuită din opt glasuri, numite împreună „Octoih” (de la grecescul „okto”, opt), fiecare glas având o culoare sonoră și un caracter propriu, iar la strană ele se rotesc săptămână de săptămână?
Știai că cele opt glasuri bizantine se împart tradițional în patru glasuri „autentice” și patru glasuri „plagale”, cuvântul „plagal” venind din greacă și însemnând „oblic, lateral”, adică derivat din glasul principal?
Știai că sistematizarea celor opt glasuri este legată în tradiție de numele Sfântului Ioan Damaschin, imnograf din secolul al VIII-lea, socotit unul dintre marii organizatori ai cântării bisericești răsăritene?
Știai că isonul este sunetul ținut continuu, ca un bourdon, deasupra căruia se desfășoară melodia în cântarea bizantină? El nu este armonie în sensul apusean, ci un fundal care susține și dă adâncime glasului cântărețului.
Știai că notația psaltică folosită astăzi la strană provine dintr-o reformă din jurul anului 1814, făcută la Constantinopol de „cei trei dascăli” — Hrisant de Madit, Grigorie Protopsaltul și Hurmuz Hartofilax — care au simplificat vechile semne, de aceea se numește adesea „notația hrisantică”?
Știai că Roman Melodul, poet și imnograf din secolul al VI-lea, este considerat cel mai mare autor de „condace” (lungi poeme cântate) din tradiția bizantină, iar tradiția spune că a primit darul cântării în chip minunat, în noaptea Nașterii Domnului?
Știai că priceasna (numită și „chinonic”) este cântarea care se rostește în timpul împărtășirii, cuvântul venind din slavonescul „pričastie”, adică „împărtășire, cuminecare”? De obicei are un caracter liniștit, de rugăciune adâncă.
Știai că, spre deosebire de biserica apuseană, în Biserica Ortodoxă cântarea a rămas, prin tradiție, doar vocală — fără instrumente muzicale — pentru ca glasul omenesc, purtător al cuvântului și al rugăciunii, să rămână singurul „instrument”?
Știai că muzica gregoriană, cântarea liturgică a Bisericii Apusene, poartă numele Papei Grigorie cel Mare (secolele VI–VII), deși istoricii consideră astăzi că repertoriul s-a format și s-a fixat mai ales în perioada carolingiană, cu secole mai târziu?
Știai că notația muzicală apuseană cu linii pe portativ a fost dezvoltată în jurul secolului al XI-lea de călugărul Guido d'Arezzo, care a folosit un imn către Sfântul Ioan pentru a numi treptele scării muzicale — de acolo vin numele notelor: ut (do), re, mi, fa, sol, la?
Știai că, în cântarea gregoriană, o singură silabă poate fi cântată pe mai multe note înlănțuite, într-o înflorire melodică numită „melismă”? Cele mai bogate melisme apar adesea pe cuvântul „Alleluia”.
Știai că Johann Sebastian Bach obișnuia să scrie pe manuscrisele lucrărilor sale religioase literele „S.D.G.” — „Soli Deo Gloria”, adică „Numai lui Dumnezeu slavă” — iar la început adesea „J.J.”, „Jesu, juva” („Iisuse, ajută”)?
Știai că „Patimile după Matei” de Johann Sebastian Bach, una dintre cele mai mărețe lucrări religioase din istorie, sunt scrise pentru două coruri și două orchestre așezate față în față, ca un dialog, și au fost cântate întâi la Leipzig, în Vinerea Mare a anului 1727?
Știai că Bach a compus, ca parte a slujbei sale de cantor la Leipzig, peste 200 de cantate religioase păstrate până azi, fiindcă avea datoria de a oferi câte o cantată nouă pentru aproape fiecare duminică și sărbătoare a anului bisericesc?
Știai că numele „cantată” vine din italianul „cantare” (a cânta) și înseamnă, la origine, o lucrare „de cântat”, spre deosebire de „sonata”, care era o lucrare „de sunat” cu instrumente (de la „suonare”)?
Știai că multe cantate ale lui Bach se încheie cu un „coral” — o melodie de imn cunoscută întregii comunități — pentru ca la sfârșit credincioșii să recunoască un cântec familiar, ca o pecete de rugăciune comună?
Știai că marile coruri de biserică se împart de obicei pe patru voci — soprane, alto, tenori și bași — iar armonia pe patru voci a devenit un adevărat model al scrierii corale, folosit și astăzi la învățarea muzicii?
Știai că mult timp, în corurile bisericești apusene, vocile înalte erau cântate de băieți, deoarece prin tradiție femeile nu cântau în cor la slujbă? De aici vine sunetul aparte al corurilor de băieți, păstrat până azi în catedrale vestite.
Știai că orga, regina instrumentelor din bisericile apusene, funcționează suflând aer prin sute sau chiar mii de tuburi de mărimi diferite? Cel mai mic poate fi cât un creion, iar cele mai mari, de câțiva metri, dau sunetele grave, adânci.
Știai că strămoașa orgii, „hydraulis”, a fost inventată în Antichitate, în Alexandria, de un inginer numit Ctesibius, și folosea presiunea apei pentru a împinge aerul prin tuburi — de aceea numele înseamnă „orgă de apă”?
Știai că, în tradiția ortodoxă, chemarea la rugăciune se face adesea nu doar cu clopotul, ci și cu „toaca” — o scândură lungă de lemn (uneori de metal) lovită ritmic cu ciocănele? Bătaia ei imită, în tâlcuirea tradiției, ciocănitul lui Noe la corabie și chemarea la mântuire.
Știai că fiecare clopot are un sunet propriu, dat de mărimea, forma și aliajul din care e turnat — de obicei „bronz de clopot”, un amestec bogat în cupru și cositor? Clopotele mari, grave, se aud la kilometri depărtare peste sate și dealuri.
Știai că multe colinde românești păstrează, sub straiul creștin al Nașterii Domnului, urări foarte vechi de belșug, sănătate și rod bogat, semn că sărbătoarea a împletit vestirea creștină cu bucuria luminii ce se întoarce în miezul iernii?
Știai că însuși cuvântul „colind” se leagă, prin filieră latină, de „calendae” — începutul lunii, mai ales întâia zi a anului la romani — de unde și obiceiul urărilor cântate din casă în casă la cumpăna dintre ani?
Știai că, în tradiția răsăriteană, imnul „Lumină lină” („Fos ilaron”), cântat la vecernie când se aprind luminile serii, este socotit unul dintre cele mai vechi imne creștine păstrate, cu rădăcini încă din primele secole?
Știai că vestitul imn „Axionul” („Cuvine-se cu adevărat”), cântat la Sfânta Liturghie în cinstea Maicii Domnului, are un adaos despre care tradiția spune că i-ar fi fost descoperit în chip minunat unui călugăr de la Muntele Athos de către un înger?