Artă

Culorile de acuarelă din secolul al XIX-lea erau adesea vândute în „cake”-uri uscate, mici pastile de culoare pe care artistul le uda cu pensula. Progresul chimic a adus treptat pigmenți mai stabili și mai luminoși. Pictori precum Turner au profitat de noile albastruri și galbenuri pentru a împinge lumina din peisaj și mai departe.

Soarele este Dumnezeu

Interesul lui Turner pentru cer nu era doar poetic, ci și studios: peisagiștii englezi ai vremii observau cu atenție tipurile de nori și schimbările de vreme. Studiile lor de cer, adesea în acuarelă, uneau observația științifică cu emoția. Astfel, un nor bine privit devenea și adevăr, și frumusețe.

Prin lucrul său, Turner a ajutat la ridicarea prestigiului acuarelei în Anglia, într-o vreme când pictura în ulei era considerată superioară. Societățile de acuareliști înființate în secolul al XIX-lea au organizat expoziții dedicate exclusiv acestui mediu. Așa, „schița colorată” a devenit o artă demnă de propriile ei galerii.

Paul Sandby a fost numit adesea „părintele acuarelei engleze”. Înainte de a se dedica peisajului, a lucrat ca desenator topografic pentru Ordnance Survey în Scoția, ridicând hărți în Highlands după răscoala iacobită din 1745. Această disciplină a măsurătorii exacte a dat lucrărilor sale de mai târziu o precizie topografică rară.

Thomas Girtin a murit tânăr, la doar 27 de ani, în 1802. Se spune că prietenul și rivalul său, J. M. W. Turner, ar fi rostit după moartea lui cuvinte de mare admirație privind talentul acestuia. Girtin apucase totuși să schimbe fața acuarelei, renunțând la vechea metodă a desenului colorat monocrom peste care se aplicau spălări.

Lucrarea „The White House at Chelsea” (1800) a lui Girtin este considerată una dintre capodoperele acuarelei britanice. Punctul luminos al casei albe, lăsat neatins, este de fapt hârtia goală strălucind prin restul compoziției întunecate — o dovadă că în acuarelă albul cel mai pur nu se pictează, ci se rezervă.

Vechea metodă engleză de peisaj presupunea întâi un desen amănunțit în tuș sau cerneală, apoi spălări subțiri de gri-albăstrui pentru umbre și abia la urmă culori locale slabe. Girtin și contemporanii lui au abandonat acest schelet, pictând direct cu culoare pe hârtie umedă, ceea ce a dat acuarelei prospețimea și transparența pentru care e iubită astăzi.

John Sell Cotman a lucrat mult în comitatul Norfolk și a devenit una dintre figurile centrale ale Școlii de la Norwich. Acuarelele sale se remarcă prin suprafețe largi și plate de culoare, aproape geometrice, așezate ca niște plăci suprapuse — o modernitate care i-a fost recunoscută pe deplin abia mult după moarte.

„Greta Bridge” a lui Cotman, inspirată de o călătorie în Yorkshire, este una dintre cele mai admirate acuarele engleze. Cotman a revenit la același motiv al podului peste râu în mai multe versiuni; simplitatea aproape abstractă a formelor și liniștea apei fac din ea un reper al genului.

Alexander Cozens a propus o metodă neobișnuită de a naște peisaje: „blot drawings”, pete de tuș aruncate aparent la întâmplare pe hârtie, din care artistul descoperea apoi o compoziție. A publicat metoda într-un tratat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, anticipând ideea că hazardul poate declanșa imaginația.

John Robert Cozens, fiul lui Alexander, a călătorit prin Alpi și Italia și a adus în acuarelă o melancolie atmosferică nouă. Constable l-a numit, se spune, cel mai poetic peisagist care a existat. Din păcate, John Robert și-a pierdut mințile spre sfârșitul vieții și a murit în întuneric mintal.

În 1804 s-a înființat la Londra Society of Painters in Water Colours, prima asociație dedicată exclusiv acuareliștilor. Motivul era practic: la expozițiile Royal Academy, acuarelele erau atârnate în locuri proaste, umbrite de picturile în ulei mai mari și mai strălucitoare. Acuareliștii au vrut un spațiu unde arta lor să fie judecată după propriile merite.

J. M. W. Turner a dus acuarela la extreme de lumină și atmosferă neatinse până atunci. El zgâria hârtia cu unghia sau cu un instrument ascuțit pentru a scoate din nou albul de dedesubt, sugerând scânteieri de apă sau raze. Miile de acuarele și schițe lăsate moștenire națiunii formează astăzi Turner Bequest de la Tate.

Girtin a realizat un uriaș panoramă circulară a Londrei numită „Eidometropolis”, expusă publicului contra cost în jurul anului 1802. Deși pânza însăși s-a pierdut, s-au păstrat câteva acuarele pregătitoare care ne arată ambiția lui de a înfășura privitorul în oraș din toate părțile.

Multe acuarele engleze din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea au căpătat astăzi tonuri mai palide și mai reci decât la origine. Pigmenți precum indigoul și unele lacuri roșii sunt sensibili la lumină și se decolorează, motiv pentru care marile colecții expun acuarelele doar perioade scurte și în lumină scăzută, apoi le odihnesc ani în depozit.

Hârtia a fost o eroină tăcută a acuarelei engleze. Firma Whatman, din Kent, producea hârtie de mână apreciată de artiști pentru granulația și rezistența ei la spălări repetate. Turner și mulți contemporani au preferat-o tocmai fiindcă suporta udarea, ridicarea culorii și zgârierea fără să se destrame.

Francis Towne, un acuarelist astăzi mult prețuit, a fost în viața lui subestimat și respins de Royal Academy. Peisajele sale alpine, cu contururi ferme trase în tuș și spălări plate de culoare, au fost redescoperite abia în secolul XX, când o mare parte din opera lui a ajuns la British Museum și i-a reașezat reputația.

Thomas Rowlandson a folosit acuarela nu pentru peisaje solemne, ci pentru satiră socială. El schița scenele în tuș cu pana, apoi le colora în spălări vesele, ilustrând viața aglomerată și adesea comică a Angliei georgiene. La el, acuarela devine limbaj al umorului și al observației umane.

Culoarea este cea mai mare glorie a acuarelei — se spune că Cozens a legat metoda petelor de puterea imaginației de a naște peisaje întregi

Epoca de aur a acuarelei britanice, cuprinsă aproximativ între 1750 și 1850, a făcut ca acest mediu să fie considerat pe continent o adevărată specialitate națională engleză. Călătoriile pe Grand Tour, moda schițelor de vacanță și dezvoltarea culorilor gata preparate în casete portabile au transformat acuarela dintr-o unealtă a topografilor într-o artă iubită de amatori și maeștri deopotrivă.

William Blake nu picta acuarelele sale ca peisagiștii englezi ai vremii, ci le concepea drept viziuni ale spiritului. În seria de ilustrații la „Cartea lui Iov”, realizată în acuarelă pentru prietenul și protectorul său Thomas Butts, formele omenești se ondulează ca flăcările, iar culoarea transparentă slujește nu naturii, ci sensului lăuntric.

Pentru „Divina Comedie” a lui Dante, Blake a lucrat 102 acuarele în ultimii ani de viață, comandate de pictorul John Linnell. A murit în 1827 fără să le termine pe toate: unele sunt doar schițe în creion abia atinse de culoare, altele sclipesc pline de albastru și stacojiu, mărturie a unei mâini care lucra până în ultima clipă.

Faimoasa imagine „The Ancient of Days”, în care o făptură divină coboară un compas peste abisul întunecat, a fost tipărită în relief și apoi colorată de mână cu acuarelă. Se spune că Blake a revăzut și recolorat una dintre versiuni pe patul de moarte, socotind-o cea mai bună lucrare a sa.

Blake disprețuia tușa neclară și estomparea moale la modă în acuarela vremii. El trasa mai întâi un contur ferm, ca o linie gravată, apoi umplea cu spălări transparente de culoare. Pentru el desenul precis era însăși coloana morală a artei, iar ceața „naturalistă” a rivalilor i se părea o minciună.

Cele mai vestite acuarele mari ale lui Blake, printre care „The Great Red Dragon and the Woman Clothed with the Sun”, provin din seria comandată de Thomas Butts în jurul anului 1805, având drept temă scene biblice. Balaurul roșu, văzut din spate cu aripile desfăcute, a inspirat teroarea unui roman și film modern.

Blake folosea adesea hârtie relativ modestă și pigmenți pe care îi prepara singur, amestecând culoarea cu clei tare de tâmplar în locul gumei arabice obișnuite. Acest liant îi dădea o suprafață mată, aproape ca de frescă, deosebită de strălucirea umedă a acuareliștilor englezi contemporani.

Ilustrațiile în acuarelă pe care Blake le-a făcut la poemul „L'Allegro” și „Il Penseroso” de John Milton sunt însoțite, pe versoul fiecărei foi, de propriile lui explicații scrise de mână. Astfel privitorul are, rar în istoria artei, chiar cuvintele artistului despre ce a vrut să însemne fiecare făptură zugrăvită.

Seria de acuarele la „Paradisul pierdut” al lui Milton îl arată pe Satan într-o frumusețe tulburătoare, cu trupul luminos și simetric. Blake, care îl admira pe Milton dar îl și contrazicea, spunea că poetul fusese „de partea diavolului fără să știe”, iar culoarea lui dă chip acestei ambiguități.

Blake picta uneori în acuarelă pe baza unei „viziuni” pe care afirma că o vede aievea. Îi spunea soției sale Catherine că îngeri și profeți i se arată în cameră și pozează pentru el; aceasta, credincioasă, îi stătea alături și îi pregătea culorile, învățând ea însăși să coloreze tipăriturile.