Artă

În icoana bizantină, liniile nu fug spre un punct îndepărtat, ca în pictura obișnuită, ci par a se deschide spre privitor, într-o „perspectivă inversă”. Astfel, nu omul privește icoana, ci sfântul din icoană privește lumea, iar spațiul se organizează în jurul celui care se roagă. Această alegere nu este stângăcie, ci teologie făcută în culoare.

În fresca „Bocirea lui Hristos” din aceeași capelă, Giotto a pictat pentru prima dată îngeri care plâng cu adevărat, contorsionați de durere pe cer, rupând convenția figurilor bizantine impasibile. Această exprimare directă a emoției umane este considerată un moment de cotitură în istoria picturii occidentale.

Icoanele bizantine și rusești nu folosesc perspectiva geometrică europeană, ci o construcție numită adesea perspectivă inversă: liniile care ar trebui să conveargă în depărtare se deschid în schimb spre privitor. Ideea teologică este că spațiul sacru nu se pierde în adânc, ci vine în întâmpinarea celui care privește.

„Icoana din Vladimir a Maicii Domnului” este de fapt o operă bizantină adusă la Kiev în secolul al XII-lea și mutată apoi la Vladimir și la Moscova, unde a fost venerată ca ocrotitoare a orașului. Din pictura originală se mai păstrează în bună parte doar chipurile Mariei și ale Pruncului, restul fiind repictat de mai multe ori de-a lungul secolelor.

În pictura murală bizantină și în frescele moldovenești, aureolele sfinților și fondurile aurii nu erau întotdeauna executate cu aur veritabil, ci adesea imitate prin pigmenți galbeni și tehnici de suprafață. La interioarele bogate se folosea însă și foița de aur aplicată pe un strat de bol, pentru a reflecta lumina lumânărilor.