Suflet

Un ucenic se lăuda cât de mult a citit și câte știe. Bătrânul l-a dus la un pom încărcat de roade și i-a arătat cum crengile pline se pleacă spre pământ, iar cele goale stau semețe în sus. „Cu cât rodești mai mult, cu atât te pleci mai mult.” Smerenia nu e slăbiciune, ci greutatea roadelor adevărate.

Un om nemulțumit se plângea mereu de viața lui. Un înțelept i-a cerut să scrie într-o seară zece lucruri pentru care e recunoscător. La început abia a găsit trei, dar cu cât scria, cu atât mai multe îi veneau în minte. Peste o lună, omul zâmbea altfel. Recunoștința nu schimbă ce ai, ci ochii cu care privești ceea ce ai.

Un tânăr voia să afle cât cântărește o supărare. Înțeleptul a luat un pahar cu apă și l-a ținut întins în mână. „Cât cântărește?” „Puțin.” „Dar dacă îl țin un ceas? O zi?” „Ți-ar amorți brațul.” „La fel și grija: cât o ții, atât te apasă. Pune paharul jos.” Nu greutatea necazului ne frânge, ci cât timp refuzăm să-l lăsăm din mână.

Un avvă avea doi ucenici. Pe unul l-a lăudat, pe celălalt l-a certat pe nedrept, ca să-i încerce. Cel lăudat s-a umflat în pene, cel certat a tăcut și s-a plecat. „Iată”, a zis bătrânul fraților, „lauda a doborât unul, iar ocara l-a înălțat pe celălalt.” Sufletul se cunoaște nu după cinstea primită, ci după cum o poartă.

Un om care iubea liniștea a construit o casă lângă un drum plin de praf și larmă. Prietenii se mirau cum de nu se supără. „Am învățat să mut liniștea înăuntrul meu”, le-a zis. „Cine o caută doar afară n-o va găsi nicăieri.” Pacea adevărată nu ține de locul unde stai, ci de locul din inimă unde te retragi.

Un negustor bogat a îngropat aurul într-un câmp, de teamă să nu-l piardă, și venea zilnic doar să privească locul. Într-o zi aurul a fost furat și omul se tânguia amarnic. Un trecător i-a zis: „Pune o piatră în locul aurului și privește-o tot așa. Îți va folosi la fel de mult.” Comoara pe care nu o folosești spre bine nu e cu nimic mai de preț decât o piatră.

Un frate l-a rugat pe bătrân să-l ierte pentru o greșeală, apoi a doua oară, apoi a șaptea oară. „Până când mă vei mai ierta?”, a întrebat rușinat. „Până când vei înceta tu să mai greșești”, a răspuns bătrânul cu blândețe, „și încă puțin după aceea.” Iertarea adevărată nu ține socoteala, fiindcă nici mila lui Dumnezeu nu o ține.

Doi oameni priveau aceeași grădină prin gard. Unul se bucura de flori, celălalt bombănea de buruieni. Erau amândoi în aceeași grădină, dar vedeau lumi deosebite. Nu grădina era alta, ci inima cu care o priveau.

Un rege l-a întrebat pe un pustnic care e cel mai potrivit ceas să faci binele. „Acum”, a răspuns bătrânul. „Cine e cel mai însemnat om?” „Cel din fața ta.” „Care e fapta cea mai de preț?” „Să-i faci bine celui de lângă tine.” Toată înțelepciunea se strânge în clipa de acum și în omul de alături.

Un om ducea în spate un sac greu cu toate nedreptățile pe care i le făcuseră alții, iar în față un sac micuț cu propriile lui greșeli. Așa mergea, văzându-le mereu pe ale altora și rareori pe ale sale. Un bătrân l-a sfătuit să întoarcă sacii. Cine își pune înainte propriile greșeli învață să-i ierte mai ușor pe ceilalți.

Când nu mai suntem în stare să schimbăm o situație, suntem provocați să ne schimbăm pe noi înșine.

Totul îi poate fi luat omului, în afară de un singur lucru: ultima dintre libertățile omenești — aceea de a-ți alege atitudinea în orice împrejurare dată, de a-ți alege propriul drum.

Cel care are un pentru ce să trăiască poate îndura aproape orice cum.

În chip ciudat, suferința încetează a mai fi suferință în clipa în care capătă un sens.

Omul se obișnuiește cu toate, ticălosul!

Nu există fericire în tihnă; fericirea se cumpără cu suferință.

Mă tem de un singur lucru: să nu fiu vrednic de suferințele mele.

Iubește să te smerești și vei fi tu însuți; smerește-te și vei birui pe toți.

Cel ce și-a cunoscut păcatele sale este mai mare decât cel ce înviază morții.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu nu dorește nimic altceva, ci numai plânge cu dor după El.

Nimeni nu poate să ne vatăme, dacă noi nu ne vătămăm pe noi înșine.

Nu ne întristăm niciodată din pricina lucrurilor pe care nu le putem schimba, ci numai pentru cele pe care le putem îndrepta prin voință.

Nu pentru că lucrurile sunt grele nu îndrăznim, ci pentru că nu îndrăznim ele devin grele.

Focul încearcă aurul, iar nenorocirea încearcă pe oamenii curajoși.

În toată nenorocirea, cel mai amar fel de nefericire este să fi fost cândva fericit.

Dacă vrei să-ți croiești un adevăr, dezbracă-te mai întâi de nădejde și de teamă.

Atenția, luată în starea ei cea mai înaltă, este totuna cu rugăciunea. Ea presupune credință și iubire.

Cei care sunt nefericiți nu au nevoie de nimic altceva pe lume decât de oameni în stare să le acorde atenție.

Durerea este portavocea lui Dumnezeu într-o lume surdă.

Nu mi se spusese niciodată că suferința seamănă atât de mult cu frica.