Suflet

Binecuvântată fii, închisoare, pentru că ai fost în viața mea!

Linia care desparte binele de rău trece prin inima fiecărui om.

Fericirea nu vine din afară, oricât ne-am strădui s-o punem pe seama împrejurărilor; fericirea suntem noi înșine.

Poate că toți balaurii vieții noastre sunt prințese care așteaptă doar să ne vadă odată frumoși și curajoși.

Ai răbdare față de tot ce este nedeslușit în inima ta și încearcă să iubești chiar întrebările.

Când seara își pleacă genele peste lume, tot ce-ai purtat greu peste zi se așază lin, ca nisipul pe fundul unei fântâni liniștite. Lasă apa gândurilor să se limpezească; de acolo, de jos, izvorăște pacea.

Odihna nu este o oprire, ci un izvor care lucrează în tăcere. Câtă vreme dormi, ceva senin curge prin tine și te reface, așa cum apa umple noaptea urciorul gol lăsat lângă prag.

Tăcerea de seară nu e goală; e o fântână adâncă în care picură, rând pe rând, tot ce ziua n-a avut timp să spună. Pleacă-te asupra ei și vei auzi cum susură ceva nespus.

Dorul nu cere să fie stins, ci purtat cu blândețe, ca o picătură de izvor pe care o duci în palmă până acasă. E dovada că undeva, în tine, apa vie n-a secat.

La sfârșit de zi, împacă-te întâi cu tine, apoi cu ceilalți. Iertarea izvorăște mai anevoie decât mânia, dar când pornește, spală totul în urma ei, curată ca o apă de munte.

Așteptarea senină seamănă cu izvorul care nu se grăbește: știe că valea îl cheamă și că, mai devreme ori mai târziu, va ajunge la ea. Nu forța timpul; lasă-l să curgă spre tine.

Seara e ceasul în care sufletul își numără nu izbânzile, ci recunoștințele. Fiecare mulțumire e o picătură ce cade în adâncul tău și, laolaltă, fac izvorul din care vei bea mâine.

Nu te teme de liniștea din odaie când s-au stins toate glasurile. Acolo, în tăcere, se aude cel mai limpede izvorul dinăuntru, cel care murmură chiar și atunci când tu ai amuțit.

Oboseala unei zile cinstite e ca mâlul frumos de pe fundul fântânii: dovadă că apa a lucrat. Culcă-te împăcat, căci peste noapte totul se așază și dimineața izvorăște iarăși curat.

Dorul de cei departe nu ne desparte de ei, ci ne leagă, așa cum același izvor hrănește și pârâul de aici, și pe cel de dincolo de deal. Apa aceasta tainică nu cunoaște depărtarea.

Împăcarea la asfințit nu înseamnă că ai uitat, ci că ai lăsat rana să se limpezească, precum tulburarea unei ape care, stând, își regăsește oglinda. Sub ea, izvorul curge la fel de curat.

Când nu știi ce-ți aduce ziua de mâine, așază-te ca fântâna la marginea drumului: nu aleargă după nimeni, dar are apă pentru oricine se oprește. Și tu ai, dacă rămâi senin.

Noaptea coboară blând, ca o mână care astupă lampa fără s-o rănească. Lasă-te acoperit de ea; somnul e izvorul din care sufletul iese dimineața spălat de praful drumului.

Tăcerea îndelung ținută nu e mută; e plină, ca o fântână peste care încă nu s-a aplecat nimeni. Cine tace cu inima deschisă aude cum picură în el răspunsurile.

Seara, iartă-ți întâi ție însuți poticnelile zilei. Din izvorul acestei blândeți vei putea da apoi și altora să bea; nimeni nu împarte apă dintr-o fântână pe care a astupat-o cu reproșuri.

Odihna adevărată nu e a trupului care se întinde, ci a inimii care nu mai fuge. Când te oprești cu adevărat, auzi izvorul care curgea în tine încă de dimineață, neluat în seamă.

Dorul e o sete frumoasă: îți spune că sufletul tău caută o apă anume, nu oricare. Ține minte spre ce izvor te trage și, la ceas de seară, pornește liniștit într-acolo.

Când lumina se retrage, lucrurile nu pier, doar tac. Așa și cu bucuriile trecute: nu s-au uscat, ci s-au tras adânc, ca apa care se face izvor sub piatra amintirii.

Așteaptă fără neliniște, așa cum așteaptă albia venirea apei. Nu-i grăbește pasul, dar e gata pentru ea; iar când izvorul sosește, o găsește deschisă și senină, pregătită să-l poarte.

La împăcarea de seară, cuvintele bune sunt ca ploaia caldă peste izvor: îl trezesc, îl fac mai bogat. O vorbă blândă rostită înainte de somn hrănește fântâna a doi oameni deodată.

Nu socoti tăcerea drept singurătate. Adesea, în ea te întâlnești cel mai adevărat cu tine, ca și cum te-ai apleca peste fântână și ți-ai vedea, în sfârșit, chipul limpede.

Sufletul obosit are nevoie nu de mai multe fapte, ci de o gură de liniște. Bea din ea încet, ca dintr-un izvor rece de munte, și vei simți cum îți revine puterea pe nesimțite.

Seara ne învață umilința apei: coboară fără să se plângă, se așază în cea mai de jos parte a văii și tocmai acolo se face izvor. Pleacă-ți și tu gândul, și liniștea va țâșni.

Când adormi împăcat, nici visele nu-ți mai sunt tulburi. Inima curată e ca o fântână acoperită de cer senin: peste noapte, stelele se oglindesc în ea fără să-i clatine apa.

Dorul după ziua care a trecut nu-i părere de rău, ci recunoștință târzie. Lasă-l să curgă blând spre mâine, ca un pârâu care duce mai departe apa unui izvor de care nu se desparte niciodată.