Oameni

Ludwig van Beethoven a compus Simfonia a IX-a, cu celebra „Odă a bucuriei”, în vreme ce era aproape complet surd — nu și-a auzit niciodată propria capodoperă.

Michelangelo a pictat bolta Capelei Sixtine timp de aproape patru ani (1508–1512), în mare parte de unul singur, lucrând cu capul dat pe spate, la zeci de metri înălțime.

Leonardo da Vinci își scria însemnările „în oglindă”, de la dreapta la stânga, astfel încât puteau fi citite limpede doar cu ajutorul unei oglinzi.

Isaac Newton, întemeietorul fizicii clasice, a scris de-a lungul vieții mai multe pagini despre teologie și tâlcuirea Scripturii decât despre matematică și fizică.

În 1952, lui Albert Einstein i s-a propus să devină al doilea președinte al statului Israel. A refuzat, spunând că nu se pricepe la oameni și la treburile de stat.

Tânărul Constantin Brâncuși a străbătut pe jos o bună parte din drumul de la București spre Paris, în 1904, ca să ajungă la marea artă a lumii.

Savantul român Nicolae Paulescu a izolat în 1921 un extract pancreatic cu efect antidiabetic, pe care l-a numit „pancreină” — o descoperire premergătoare recunoașterii insulinei.

Naturalistul român Emil Racoviță a fost printre primii oameni care au iernat în Antarctica (expediția „Belgica”, 1897–1899) și a întemeiat o știință nouă: biospeologia, studiul viețuitoarelor din peșteri.

George Emil Palade este singurul român laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (1974), pentru descoperiri privind organizarea lăuntrică a celulei vii.

Inventatorul român Henri Coandă a dat numele fenomenului cunoscut azi drept „efectul Coandă” — tendința unui jet de fluid de a se lipi de o suprafață curbă din apropiere.

Medicul român Ana Aslan a fost o pionieră a geriatriei — știința îngrijirii bătrâneții — și a pus la punct un tratament devenit cunoscut în toată lumea sub numele de Gerovital.

Smaranda Brăescu a fost prima femeie din România cu brevet de parașutist și a stabilit în 1932 un record mondial de altitudine la săritura cu parașuta.

Un bătrân i-a spus nepotului: „În fiecare om se luptă doi lupi. Unul e mânia, invidia și ura; celălalt e bunătatea, pacea și iubirea.” Băiatul a întrebat: „Și care învinge?” Bătrânul a zâmbit: „Cel pe care îl hrănești.”

Pe un țărm plin de stele de mare aruncate de valuri, un copil le lua una câte una și le punea înapoi în apă. „Sunt prea multe, nu poți schimba nimic”, i-a spus un trecător. Copilul a mai aruncat una în valuri și a răspuns: „Pentru aceasta am schimbat tot.”

Un tată i-a dat fiului iute la mânie o pungă de cuie: la fiecare izbucnire, să bată un cui în gard. Cu timpul, băiatul a învățat să se stăpânească și a scos, rând pe rând, cuiele. „Ai făcut bine”, i-a spus tatăl, „dar gardul rămâne găurit. La fel și rănile din vorbe: iertate, tot lasă o urmă.”

Un drumeț a cerut apă unei femei sărace de la o fântână. Ea i-a dat să bea și l-a lăsat să se odihnească. Plecând, drumețul i-a lăsat o piatră scumpă. Peste puțin s-a întors și a rugat-o: „Dă-mi înapoi piatra și dăruiește-mi, în locul ei, ceva mai de preț — bunătatea care te-a făcut în stare să dai piatra fără să te gândești.”

Fiecare om întâlnit e un izvor: apleacă-te, ascultă-l cu răbdare, și vei pleca mai puțin însetat decât ai venit.

Omenia e apa limpede scoasă din fântâna ta și pentru drumețul pe care nu-l cunoști și de la care nu aștepți nimic.

Nu poți dărui dintr-un izvor secat. Îngrijește-ți întâi apa dinlăuntru — pacea, rugăciunea, odihna — ca să ai de unde da.

Sunt oameni pe lângă care treci ca pe lângă un izvor de munte: nu-ți cer nimic, dar pleci de la ei mai limpede și mai curat decât ai venit.

O vorbă bună e o picătură de apă pe un pământ ars: pare puțin lucru, dar de acolo poate porni, pe nesimțite, o grădină întreagă.

Un om cu adevărat mare nu e o cascadă care asurzește, ci un izvor tăcut la care se adună, pe rând, toți cei însetați.

Nicolae Grigorescu s-a născut la 15 mai 1838 în satul Pitaru, județul Dâmbovița, într-o familie modestă, și a deprins meșteșugul picturii de timpuriu, pictând icoane pentru mănăstiri încă din adolescență. Bursier al statului român, a studiat la Paris în cercul școlii de la Barbizon, asimilând realismul francez și îmbogățindu-l cu o sensibilitate profund românească. S-a impus ca întemeietorul picturii moderne românești prin tablourile sale cu țărani, car cu boi, câmpii luminoase și peisaje rustice de o prospețime unică. A însoțit armata română pe front în timpul Războiului de Independență din 1877, lăsând o mărturie vizuală de neprețuit a acelor evenimente. S-a stins la Câmpina la 21 iulie 1907, lăsând o operă monumentală care rămâne cea mai iubită expresie a sufletului românesc în pictură.

Eu aleg, nu corectez. Fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu.

Grigorescu a pictat verile la Barbizon alături de maeștrii francezi ai peisajului, iar în Războiul de Independență a realizat peste 30 de schite și tablouri de pe front, devenind primul pictor de război român.

Ion Andreescu s-a născut la 15 februarie 1850 în București și a urmat Școala de Arte Frumoase condusă de Theodor Aman, devenind ulterior profesor de desen la Seminarul Episcopal din Buzău. La sfârșitul anului 1878 a plecat la Paris, unde a frecventat Academia Julian și a pictat veri întregi la Barbizon, întâlnindu-se acolo cu Nicolae Grigorescu. A creat peisaje de o profunzime și gravitate remarcabile, naturi statice și portrete care îl așază printre cei mai valoroși pictori români ai secolului al XIX-lea. Tuberculoza l-a răpus la numai 32 de ani, la 22 octombrie 1882, lăsând o operă puțină ca număr, dar imensă ca forță expresivă. A fost ales post-mortem membru al Academiei Române în 1948, ca recunoaștere târzie a geniului său.

Nicolae Grigorescu, după ce l-a cunoscut pe Andreescu la Barbizon, ar fi spus despre el că ar fi putut deveni cel mai mare artist național dacă ar fi trăit — mărturie a aprecierii profunde între cei doi contemporani.

Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868 în Ștefănești, județul Botoșani, într-o familie de ofiter, și a studiat la Școala Națională de Arte Frumoase din București, avându-l ca maestru spiritual pe Nicolae Grigorescu. Supranumit „poetul florilor”, a creat tablouri de o sensibilitate rară, celebrele sale Anemone, Amaryllis sau Trandafiri devenind simboluri ale picturii românești. Boala — scleroza multiplă, declanșată în jurul anului 1900 — l-a imobilizat treptat, dar Luchian a continuat să picteze cu pensula legată de încheietura mâinii paralizate, într-un act de voință și iubire pentru artă rar întâlnit. S-a stins la București la 28 iunie 1916, la 48 de ani, lăsând o operă care domină pictura românească de la începutul secolului XX.

Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei... Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.

După ce boala l-a făcut incapabil să țină pensula cu degetele, Luchian și-o lega de încheietura mâinii și continua să picteze — unele dintre cele mai frumoase tablouri ale sale au fost create astfel.