Muzică

Știai că harpa este unul dintre cele mai vechi instrumente cu corzi cunoscute? Harpe frumos împodobite au fost găsite în mormintele regale de la Ur, în vechea Mesopotamie, vechi de aproape cinci mii de ani.

Știai că harpa de concert are 47 de corzi și șapte pedale? Cu ajutorul pedalelor, harpistul schimbă înălțimea sunetelor apăsând cu picioarele, în vreme ce mâinile ciupesc corzile — un adevărat joc al întregului trup.

Știai că naiul, cu șiragul lui de tuburi de trestie de lungimi diferite, este cântat de mii de ani, în multe colțuri ale lumii? La noi, în muzica populară românească, naiul a fost dus la o măiestrie aparte de meșteri precum Gheorghe Zamfir, cunoscut în toată lumea.

Știai că vechii greci povesteau despre nai o legendă gingașă? Nimfa Syrinx, fugind de zeul Pan, s-ar fi prefăcut într-un pâlc de trestii; Pan a tăiat din ele și le-a legat laolaltă, făcând fluierul cu multe tuburi care în multe limbi se numește și astăzi „syrinx”.

Știai că flautul se numără printre cele mai vechi instrumente ale omenirii? În peșteri din sudul Germaniei s-au găsit fluiere cioplite din os de pasăre și din fildeș de mamut, vechi de aproape 40.000 de ani.

Știai că flautul de orchestră, deși luce ca argintul și e socotit între instrumentele de suflat, nu mai e făcut din lemn de multă vreme? El se toarnă din metal, iar sunetul se naște nu din trestie, ci doar din suflarea care se sparge de marginea găurii de suflat.

Știai că țambalul, cu coardele lui lovite cu ciocănele mici, este un instrument îndrăgit în muzica lăutărească românească? Țambalul mare, cu picioare și pedală de asurzire, are peste o sută de corzi întinse pe cutia lui de rezonanță.

Știai că un țambalist nu apasă corzile, ci le lovește cu două ciocănele ușoare, ale căror capete sunt uneori învelite în vată sau piele? De felul învelitorii atârnă și sunetul: fie limpede și cristalin, fie catifelat și cald.

Știai că cobza este unul dintre cele mai vechi instrumente cu corzi din muzica noastră populară, strămoașa lăutarilor de odinioară? Cu spatele ei bombat ca o jumătate de pară și corzile ciupite, cobza ținea ritmul și acompania cântecul vechilor povestitori.

Știai că buciumul, lunga trâmbiță de lemn a păstorilor din munții noștri, se aude uneori la depărtare de kilometri întregi? Cu el, ciobanii își vesteau turmele, chemau ori dădeau de știre dintr-un vârf de deal la altul, iar glasul lui adânc răsună și astăzi la sărbătorile de la munte.

Știai că buciumul nu are găuri pentru degete, ca fluierul? Cel care cântă schimbă sunetele numai din felul cum își strânge buzele și cum suflă, așa cum se face și la goarnă — de aceea din bucium se pot scoate doar câteva note, dar pline și grave.

Știai că numele chitarei își are rădăcina în vechiul cuvânt grecesc „kithara”, numele unui instrument cu corzi al Antichității? Chitara de astăzi, cu cele șase corzi ale ei, a căpătat forma cunoscută în Spania secolului al XIX-lea, prin meșterul Antonio de Torres.

Știai că violoncelul se cântă așezat, sprijinit între genunchii muzicianului și proptit în podea cu un picioruș metalic numit spin? Vocea lui adâncă și caldă este socotită de mulți cea mai apropiată dintre toate instrumentele de glasul omenesc.

Știai că clopotele mari de biserică se toarnă dintr-un aliaj anume de aramă și cositor, numit „bronz de clopot”? De grosimea și de forma lor atârnă înălțimea sunetului, iar unele clopote vestite din lume cântăresc zeci de tone și se aud pe depărtări întinse.

Știai că simfonia, așa cum o cunoaștem astăzi, s-a născut abia în secolul al XVIII-lea, dar cuvântul „symphonia” e mult mai vechi, din greaca veche, unde însemna pur și simplu „sunete care se potrivesc”, adică armonie? La început numea orice acord plăcut de sunete, și abia mai târziu a ajuns să însemne acea mare construcție pentru orchestră în mai multe părți.

Știai că Joseph Haydn este numit cu duioșie „părintele simfoniei”, pentru că a scris peste o sută dintre ele și a fixat pentru totdeauna forma cu patru părți? A lucrat aproape treizeci de ani la curtea familiei Esterházy, departe de lume, și tocmai această singurătate, spunea el, l-a silit să devină „original”.

Știai că opera s-a născut în jurul anului 1600, la Florența, dintr-un vis învățat? Un cerc de poeți și muzicieni, numit Camerata, voia să învie felul în care cântau vechii greci tragediile, și, căutând acel trecut pierdut, au inventat fără să vrea un lucru cu totul nou: teatrul cântat de la un capăt la altul.

Știai că cea mai veche operă care se mai joacă și astăzi este „Orfeo” de Claudio Monteverdi, din 1607? Povestea lui Orfeu, care coboară în lumea morților ca să-și aducă înapoi soția prin puterea cântului, era chiar potrivită pentru arta cea nouă care credea că muzica poate îmblânzi orice.

Știai că numele de „concert” vine, după unii, din latinescul „concertare”, care înseamnă deopotrivă „a se lupta” și „a lucra împreună”? Iată taina acestei forme: un singur instrument solist stă față în față cu întreaga orchestră, când întrecându-se cu ea, când împăcându-se, ca o convorbire între unul și mulți.

Știai că sonata și cantata au fost la început surori care se deosebeau doar printr-un cuvânt? „Sonata” venea de la „sonare”, a suna (adică muzică pentru instrumente), iar „cantata” de la „cantare”, a cânta (muzică pentru voce). Așa, prin două verbe latinești simple, s-a împărțit lumea muzicii vechi în cea cântată și cea sunată.

Știai că cvartetul de coarde este socotit de mulți cea mai curată și mai intimă convorbire din toată muzica? Patru instrumente — două viori, o violă și un violoncel — vorbesc între ele ca patru prieteni la o masă, și de aceea Goethe spunea că a asculta un cvartet e ca și cum ai auzi patru oameni cumsecade stând de vorbă.

Știai că și cvartetul de coarde își are un „părinte” în Joseph Haydn? Se povestește că forma s-a ivit aproape din întâmplare, dintr-o adunare de muzicieni la o casă de țară, unde se nimeriseră tocmai aceste patru instrumente — și din acea seară de muzică prietenească s-a născut un întreg gen.

Știai că muzica psaltică bizantină nu se scrie pe portativul cu cinci linii, ci cu semne proprii, numite neume, care nu arată atât notele, cât mișcarea glasului — dacă urcă, dacă coboară, dacă zăbovește? De aceea se spune că psaltul nu citește note, ci citește mersul cântării.

Știai că muzica bisericească bizantină este așezată pe opt glasuri, numite „octoihul”, adică „cele opt glasuri”? Fiecare glas are culoarea și starea lui, iar rânduiala lor se rotește săptămână de săptămână peste an, așa încât cântarea Bisericii nu stă niciodată pe loc, ci se preschimbă necontenit.

Știai că numele cântării gregoriene vine de la Papa Grigore cel Mare, care a trăit în jurul anului 600? Tradiția spune că el ar fi rânduit și adunat aceste cântări, iar o legendă gingașă povestește că Duhul Sfânt, în chip de porumbel, i-ar fi șoptit melodiile la ureche în timp ce el le rostea unui scrib.

Știai că din nevoia de a nota cântarea gregoriană s-a născut, încet-încet, scrisul muzical de astăzi? Un călugăr numit Guido d'Arezzo, prin secolul al XI-lea, a avut ideea liniilor pe care așezăm notele și a dat nume silabelor — ut, re, mi, fa, sol, la — luate din primele silabe ale unui imn către Sfântul Ioan.

Știai că nota „do” se numea la început „ut”, și abia mult mai târziu a fost schimbată fiindcă „ut” era greu de cântat, terminându-se într-un sunet închis? I s-a dat numele „do”, zic unii, de la „Dominus”, adică „Domnul” — așa că scara muzicală ar începe, tainic, cu numele lui Dumnezeu.

Știai că jazzul s-a născut la începutul secolului XX în orașul New Orleans, la întâlnirea multor lumi — cântecele robilor, muzica de fanfară, imnurile bisericilor și dansurile de pe stradă? De aceea jazzul a fost dintru început o muzică a amestecului și a libertății, în care fiecare cântă și povestea celor de dinainte.

Știai că inima jazzului este improvizația, adică muzica născută chiar în clipa cântării, fără a fi scrisă dinainte? Muzicianul de jazz nu repetă doar o partitură, ci vorbește cu ea, o schimbă, îi răspunde — așa încât nicio cântare nu seamănă întru totul cu cea de aseară.

Știai că blues-ul, din care avea să crească mai apoi jazzul și atâta muzică de astăzi, s-a născut din cântecele de durere și de nădejde ale oamenilor care lucrau pe câmpurile din sudul Americii? Însuși cuvântul „blues” trimite la tristețe, la acei „blue devils”, demonii albaștri ai mâhnirii — și totuși, cântându-și amarul, oamenii îl făceau mai ușor de purtat.