Duminica dinaintea Rusaliilor este închinată Tuturor Sfinților, cunoscuți și necunoscuți. Așezarea ei nu este întâmplătoare: după ce Duhul Sfânt S-a pogorât la Cincizecime, roada Lui în lume sunt sfinții — cei care, primind harul, l-au făcut să rodească în viața lor. De aceea Biserica îi pomenește pe toți laolaltă îndată după Rusalii, iar de a doua zi începe Postul Sfinților Apostoli.
Botezul Domnului, prăznuit la 6 ianuarie, se mai numește și Boboteaza, iar în cărțile bisericești, Teofania sau Epifania, adică „arătarea lui Dumnezeu”. Numele acesta vine de acolo că, la Iordan, s-a descoperit taina Sfintei Treimi: Fiul se boteza, glasul Tatălui se auzea din cer, iar Duhul Sfânt se pogora în chip de porumbel. Este întâia dată, în Evanghelii, când cele trei fețe dumnezeiești se arată lămurit deodată.
Buna Vestire, prăznuită la 25 martie, cade adeseori chiar în mijlocul Postului Mare. Este singura zi din tot postul, alături de Duminica Floriilor, în care Biserica dezleagă la pește, oricât de aspru ar fi postul în restul vremii. Se cuvenea ca vestea cea mare a începutului mântuirii — clipa în care Cuvântul S-a făcut trup în pântecele Fecioarei — să fie întâmpinată cu o umbră de bucurie și în mijlocul zilelor de înfrânare.
Știai că prescura din care se scoate Sfântul Agneț are, de obicei, forma a două părți alipite, care închipuie cele două firi ale Mântuitorului, cea dumnezeiască și cea omenească, unite fără amestecare într-un singur Hristos? Pe pecetea de deasupra se întipăresc literele IS HS NI KA, adică „Iisus Hristos biruiește”. Așa, chiar de la frământarea aluatului și până la aluatul copt, credincioasa care coace prescura mărturisește taina Întrupării, cu mâini smerite și cu inimă rugătoare.
Știai că partea cea dintâi a Sfintei Liturghii, în care preotul pregătește pâinea și vinul, se numește Proscomidie, cuvânt care în grecește înseamnă „aducere înainte”, „punere înainte”? La masa cea mică din stânga altarului, numită proscomidiar, preotul scoate din prescură Sfântul Agneț și pomenește, tăind părticele, pe Maica Domnului, pe sfinți, pe cei vii și pe cei adormiți. Astfel, încă înainte de a începe slujba văzută de toți, întreaga Biserică, cea din cer și cea de pe pământ, se adună tainic în jurul acelei mici mese.
Știai că părticelele scoase la Proscomidie pentru cei vii și pentru cei adormiți nu se prefac în Trupul Domnului, precum Sfântul Agneț, dar se așază pe același Sfânt Disc, lângă Miel? La sfârșit, după Împărtășanie, preotul le adună toate în Sfântul Potir, zicând în șoaptă rugăciunea prin care cere ca păcatele celor pomeniți să fie spălate cu Scumpul Sânge al Domnului. Este una dintre cele mai mângâietoare clipe ale slujbei, în care numele celor dragi ai noștri sunt scufundate tainic în izvorul iertării.
Știai că anafora pe care o primim la sfârșitul Sfintei Liturghii nu este Sfânta Împărtășanie, ci pâine binecuvântată, tăiată din prescurile din care s-a scos Sfântul Agneț? Numele ei vine din grecescul „anaphora”, adică „ceea ce se ridică”, „ceea ce se aduce”. Din vechime, anafora se dădea mai ales celor care, dintr-un motiv sau altul, nu se împărtășeau în ziua aceea, ca să nu plece nimeni cu totul nemângâiat de la masa Domnului. De aceea se ia pe nemâncate și cu evlavie, adunând firimiturile în palmă.
Știai că Sfânta Împărtășanie se dă credincioșilor cu o linguriță, numită în cărțile bisericești „copie” sau, mai des, lingurița sfântă? Acest obicei nu a fost dintru început, ci s-a statornicit cu vremea în Biserica de Răsărit, ca Trupul și Sângele Domnului, aflate acum împreună în Potir, să fie date cu grijă și cu cuviință. Preotul rostește atunci numele fiecăruia și cuvintele „Se împărtășește robul lui Dumnezeu”, ca fiecare suflet să știe că este chemat pe nume la Cina cea de Taină.
Știai că, în Biserica cea veche, credincioșii primeau Sfânta Împărtășanie în palmele făcute cruce, mâna dreaptă sub cea stângă, ca pe un tron pentru Împăratul ceresc? Despre acest obicei mărturisește Sfântul Chiril al Ierusalimului, în cateheze, îndemnându-i pe cei nou-botezați să-și facă din palme un tron pentru primirea Trupului lui Hristos. Cu timpul, în Răsărit s-a trecut la împărtășirea cu lingurița, dar acea învățătură veche ne arată cu câtă cutremurare se apropiau creștinii de Sfintele Taine.
Știai că veșmântul lung și larg pe care îl poartă preotul peste toate celelalte, la Liturghie, se numește felon, iar despre unul asemenea vorbește și Sfântul Apostol Pavel, când îi scrie lui Timotei să aducă „felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp”? Tâlcuitorii slujbei spun că felonul, care îl acoperă pe preot din cap până aproape de picioare, închipuie haina dreptății și puterea harului care îl învăluie pe cel ce slujește, dar și hlamida roșie cu care a fost batjocorit Mântuitorul.
Știai că, atunci când slujește, preotul poartă la mâini niște mâneci strânse, numite mânecuțe sau nările, iar la îmbrăcarea lor rostește cuvintele psalmului „Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie”? Ele îi strâng veșmintele la încheieturi, ca mâinile să fie slobode pentru slujire, dar totodată amintesc, în tâlcuirea Bisericii, de funiile cu care au fost legate mâinile Domnului când a fost dus la judecată. Astfel, fiecare parte a veșmântului spune ceva din Patima Mântuitorului.
Știai că nu există în cărțile de rânduială o lege veche și strictă care să lege fiecare culoare a veșmintelor de o anumită sărbătoare, așa cum s-a statornicit mai apoi obiceiul? Totuși, în practica bisericească a prins rădăcini un cuget frumos, ca la praznicele luminate și la Învierea Domnului să se folosească veșminte albe sau aurii, iar în posturi și la pomenirea celor adormiți, veșminte întunecate, purpurii ori negre. Culorile devin astfel o predică fără cuvinte, care vestește ochiului ce prăznuiește inima.
Știai că fumul de tămâie care se înalță în biserică nu este doar o mireasmă plăcută, ci o icoană a rugăciunii care urcă la cer? Psalmistul o spune limpede: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Iar la Nașterea Domnului, magii de la Răsărit au adus Pruncului aur, tămâie și smirnă, tămâia fiind, după tâlcuirea Sfinților Părinți, darul adus lui Dumnezeu. De aceea, când preotul cădește, el cinstește deopotrivă sfintele icoane și pe fiecare credincios, ca chip viu al lui Dumnezeu.
Știai că lănțișoarele cădelniței au, în multe locuri, câte douăsprezece clopoței mici, socotiți a închipui glasul celor doisprezece Apostoli care au propovăduit Evanghelia în toată lumea? Cădelnița însăși este tâlcuită de dascălii Bisericii ca fiind pântecele Fecioarei, cărbunii aprinși ca dumnezeirea, iar tămâia ca firea noastră omenească, toate laolaltă vestind taina Întrupării. Așa, un lucru mărunt și de toate zilele al slujbei ajunge să poarte în el întreaga bunăvestire.
Știai că lumânarea de ceară curată aprinsă în biserică este ea însăși o mică predică despre jertfă? Ceara, adunată de albine din florile multe, închipuie ruga curată a poporului adunat laolaltă; feștila dinăuntru, sufletul omului; iar flacăra care mistuie ceara arată dragostea care se dăruiește arzând, până se topește pe sine. Când aprindem o lumânare pentru cei vii sau pentru cei adormiți, punem înaintea lui Dumnezeu, în chip văzut, căldura rugăciunii pe care inima nu o poate rosti întreagă în cuvinte.
Știai că peretele cu icoane care desparte altarul de naos se numește iconostas sau catapeteasmă, iar numele cel de-al doilea trimite chiar la catapeteasma din Templul Ierusalimului, care s-a sfâșiat în două de sus până jos în ceasul răstignirii Domnului? În mijloc se află ușile împărătești, prin care trece numai preotul cu Sfintele Daruri, iar de o parte și de alta stau, după rânduială, icoana Mântuitorului și icoana Maicii Domnului. Iconostasul nu ne desparte de Dumnezeu, ci ne arată, prin chipurile sfinților, calea către El.
Știai că pe Sfânta Masă din altar se află o pânză sfințită, numită Antimis, pe care este zugrăvită punerea în mormânt a Domnului și fără de care nu se poate săvârși Sfânta Liturghie? În cusătura lui sunt așezate părticele din moaște de sfinți, urmând obiceiului cel vechi al Bisericii, care înălța altare deasupra mormintelor mucenicilor. Cuvântul „antimis” înseamnă „în loc de masă”, căci el ține locul Sfintei Mese oriunde ar fi trebuință, purtând asupra lui și semnătura arhiereului care l-a sfințit.
Știai că, în Cartea Facerii, Sfânta Scriptură leagă pomenirea celor adormiți de Apocalipsă prin icoana așezată pe Antimis, care închipuie chiar trupul mort al Domnului coborât de pe Cruce? De aceea, pentru a nu se pierde nicio fărâmă din Sfintele Taine, pe Antimis se așază și o mică bureată, numită burete, cu care preotul adună firimiturile de pe disc. Este o grijă plină de cutremurare, ca nici cel mai mic firicel din Trupul Domnului să nu cadă și să nu fie necinstit.
Știai că toaca, scândura de lemn în care se bate cu ciocănelele înainte de slujbe, mai ales în mănăstiri, este socotită de tradiție ca amintind de lemnul cu care Noe îi chema pe oameni la corabie, înainte de potop? Bătaia ei ritmică, întâi rară și apoi tot mai deasă, cheamă sufletele la rugăciune și, în tâlcuire, amintește și de ciocanul cu care au fost bătute piroanele Răstignirii. Glasul cald al lemnului merge înaintea glasului de aramă al clopotelor, ca o chemare smerită spre casa Domnului.
Știai că, dintru început, creștinii nu au avut clopote, ci se chemau la rugăciune prin toacă și prin vestitori, iar clopotele de aramă au intrat în viața Bisericii mult mai târziu? Odată statornicite, glasul lor a fost înțeles ca un vestitor al Evangheliei peste sate și cetăți, chemând la bucurie în zilele de praznic și plângând cu jale la trecerea cuiva din această lume. De aceea clopotele se sfințesc cu rugăciune și adesea li se dau nume, ca unor slujitori care nu obosesc niciodată să cheme sufletele către cer.
La Muntele Athos, „Grădina Maicii Domnului”, dăinuie din vechime o rânduială numită „avaton”, care oprește intrarea femeilor în hotarul Sfântului Munte. Se spune că locul acesta a fost închinat cu totul Preacuratei Fecioare, iar monahii îl păzesc drept singura ei stăpânire pământească. Este una dintre puținele așezări din lume unde vremea parcă s-a oprit, iar rugăciunea neîncetată curge de peste o mie de ani.
Călugării de la Muntele Athos păstrează încă socotirea veche a timpului, așa-numitul ceas bizantin, în care ziua începe nu la miezul nopții, ci odată cu apusul soarelui. Astfel, ceasurile mănăstirești se potrivesc după căderea serii, iar viața de rugăciune se scurge într-un ritm rânduit după lumina cerului, nu după orânduiala lumii.
La Ierusalim, în Biserica Învierii, deasupra Sfântului Mormânt al Domnului ard neîncetat candele de veacuri, întreținute cu grijă de creștinii care se îngrijesc de locul cel sfânt. Pelerinii vin din toate colțurile pământului să se închine acolo unde a fost pus trupul Mântuitorului și de unde a strălucit Învierea.
În fiecare an, în Sâmbăta cea Mare dinaintea Paștilor ortodocși, la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim se săvârșește slujba primirii Sfintei Lumini, la care se adună mulțime de pelerini. Credincioșii mărturisesc de veacuri această rânduială ca pe un semn al Învierii, iar lumina este împărțită celor de față și dusă apoi în multe țări ortodoxe.
La poalele Muntelui Sinai se află Mănăstirea Sfânta Ecaterina, una dintre cele mai vechi mănăstiri creștine locuite neîntrerupt. Aici, tradiția arată locul unde s-ar afla Rugul cel Aprins, tufa care ardea fără să se mistuie și din care Dumnezeu i-a grăit lui Moise. Monahii cinstesc cu evlavie acest loc socotit sfânt încă din vremea Vechiului Legământ.
În Mănăstirea de la Muntele Sinai se păstrează moaștele Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina, după care așezământul și-a luat numele. Tradiția spune că trupul sfintei, mucenicită în Alexandria Egiptului, ar fi fost aflat mai târziu pe un munte din apropiere, de unde și a fost adus cu cinste în mănăstire.
Mănăstirea Putna a fost zidită de binecredinciosul voievod Ștefan cel Mare, care și-a ales acolo și locul de veci. În pronaosul bisericii se odihnește mormântul marelui domn, iar poporul l-a cinstit din veac ca pe un apărător al credinței. Mănăstirea a fost numită de tradiție „Ierusalimul neamului românesc”.
Mănăstirea Voroneț, ctitorie legată de vremea lui Ștefan cel Mare, este vestită pentru frescele sale exterioare, îndeosebi pentru culoarea albastră adâncă a fundalului, cunoscută în lume drept „albastru de Voroneț”. Pe zidul dinspre apus se desfășoară marea zugrăveală a Judecății de Apoi, care de veacuri îndeamnă privitorul la cuget și pocăință.
În ținutul Bucovinei, câteva biserici mănăstirești zugrăvite pe dinafară, între care Voroneț, Sucevița, Moldovița și Humor, au fost trecute în rândul comorilor de preț ale lumii. Zugrăvirea pe zidurile din afară a fost o rânduială aleasă, prin care sfintele chipuri și istoriile Scripturii puteau fi citite de tot poporul, ca o carte deschisă sub cer.
Mănăstirea Neamț este una dintre cele mai vechi și mai însemnate vetre de viață monahală și de cultură din Moldova. Aici a înflorit școala duhovnicească legată de numele Cuviosului Paisie Velicikovski, iar mănăstirea a fost multă vreme un vestit așezământ de scriere și tipărire de cărți sfinte, spre luminarea neamului.