Credință

Știai că „a posti” nu înseamnă doar a te înfrâna de la anumite bucate, ci și a-ți curăța sufletul prin rugăciune, iertare și fapte bune? Sfinții Părinți învață că postul trupului fără milostenie și fără pace cu aproapele rămâne neîmplinit. De aceea postul adevărat leagă înfrânarea mâncării de înfrânarea de la vorbe și fapte rele.

Știai că Mănăstirea Putna, ctitorită de Sfântul Ștefan cel Mare în veacul al XV-lea, adăpostește chiar mormântul marelui domnitor? Este una dintre cele mai însemnate mănăstiri din Bucovina și a fost numită de tradiție „Ierusalimul neamului românesc”. Aici se păstrează odoare vechi și o bogată moștenire de credință și de istorie.

Știai că biserica Mănăstirii Voroneț este vestită în toată lumea pentru fresca sa exterioară și pentru albastrul ei neasemuit, numit „albastrul de Voroneț”? Zidită tot în vremea Sfântului Ștefan cel Mare, ea poartă pe pereții din afară scene zugrăvite, între care marea Judecată de Apoi. Pentru frumusețea picturii, a fost numită „Capela Sixtină a Răsăritului”.

Știai că, în fiecare an, în Sâmbăta Mare, la Ierusalim, se săvârșește slujba Sfintei Lumini la Mormântul Domnului? Patriarhul intră în Sfântul Mormânt, iar credincioșii primesc de acolo lumina, pe care o socotesc un semn al Învierii. Biserica o cinstește cu evlavie, ca pe o mărturie a bucuriei pascale, fără a o rândui între dogmele credinței.

Un tânăr și-a cerut partea de avere și a plecat departe, unde a risipit-o toată în petreceri. Când a venit foametea, a ajuns să pască porcii și flămânzea după roșcovele lor. Atunci și-a venit în fire și a zis: „Mă voi ridica și mă voi întoarce la tatăl meu, nevrednic să mai fiu numit fiu.” Dar tatăl, văzându-l încă de departe, a alergat în întâmpinarea lui, l-a îmbrățișat și a poruncit să se facă ospăț. Așa este și dragostea lui Dumnezeu: nu așteaptă să ne apropiem noi, ci aleargă El cel dintâi. Nicio cădere nu este atât de adâncă încât Tatăl să nu ne mai aștepte acasă.

Un om cobora din Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari, care l-au lăsat abia viu la marginea drumului. Au trecut pe lângă el un preot și un levit, dar au întors capul și au mers mai departe. A venit însă un samaritean, dintr-un neam disprețuit, și, făcându-i-se milă, i-a legat rănile, l-a urcat pe dobitocul său și a plătit pentru îngrijirea lui. Nu cel ce știa Legea s-a arătat aproapele, ci cel ce a avut inimă miloasă. Aproapele nostru nu este cel de un neam cu noi, ci oricine are nevoie de mila noastră astăzi.

Un stăpân, plecând în călătorie, a împărțit slugilor sale talanți: unuia cinci, altuia doi, altuia unul. Cei dintâi au lucrat și i-au înmulțit, dar cel cu un singur talant, de frică, l-a îngropat în pământ. Când s-a întors stăpânul, i-a lăudat pe cei ce au rodit și l-a mustrat pe cel ce și-a ascuns darul. Nu i s-a cerut mai mult decât primise, ci doar să nu-l lase nefolosit. Fiecare am primit ceva, fie mult, fie puțin; iar înaintea lui Dumnezeu nu se cântărește mărimea darului, ci osteneala de a-l face să rodească.

Un semănător a ieșit să semene, și sămânța a căzut în locuri felurite. Unele semințe au căzut lângă cale și le-au mâncat păsările, altele pe piatră și s-au uscat fără rădăcină, altele între spini și au fost înăbușite. Dar cele căzute în pământ bun au rodit însutit. Sămânța a fost aceeași peste tot; deosebirea a stat în pământul care a primit-o. Cuvântul lui Dumnezeu se seamănă la fel în toate inimile, iar rodul atârnă de cât de curată și de răbdătoare este inima care îl ascultă.

Doi oameni s-au suit la templu să se roage: unul fariseu, celălalt vameș. Fariseul, stând drept, se lăuda: „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori sau ca acest vameș.” Vameșul însă, stând departe, nici ochii nu îndrăznea să și-i ridice, ci își bătea pieptul zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.” Iar cel ce s-a smerit s-a coborât mai îndreptat la casa lui decât cel ce s-a înălțat. Rugăciunea care urcă la cer nu este cea care numără fapte bune, ci cea care își cunoaște sărăcia și cere milă.

Se spune despre un bătrân din pustie că un frate mai tânăr a păcătuit greu, iar ceilalți s-au adunat să-l judece și au chemat și pe bătrân. El a luat un coș găurit, l-a umplut cu nisip și l-a purtat în spate, lăsând nisipul să curgă în urma lui pe cale. Când l-au întrebat ce face, a răspuns: „Iată, păcatele mele curg în urma mea și eu nu le văd, dar am venit astăzi să judec păcatele altuia.” Auzind aceasta, frații l-au iertat pe cel căzut și au tăcut. Cine își vede propriile scăderi curgând în urma lui nu mai are timp să le socotească pe ale aproapelui.

Un frate tulburat de gânduri a venit la un bătrân din pustie și l-a întrebat cum să dobândească pacea inimii. Bătrânul l-a dus la o fântână, a poruncit să arunce o piatră în apă și l-a pus să privească înăuntru; apa era tulbure și frământată. După o vreme au privit din nou, iar apa se limpezise atât de mult încât își vedeau chipurile în ea. „Așa este și sufletul”, a zis bătrânul, „când îl frămânți, nu se vede nimic; dar când se liniștește, îl vezi limpede pe Dumnezeu.” Liniștirea nu este fugă de lume, ci așezarea apei tulburi din noi până se face oglindă.

Un pustnic ținea post aspru și priveghea nopțile, dar se mânia lesne pe cei din jur. Un bătrân cu discernământ, văzându-l, i-a spus cu blândețe că nevoința trupului fără blândețea inimii este ca o casă frumoasă zidită pe nisip. L-a sfătuit să pună o măsură mai mică postului și o măsură mai mare răbdării față de frați. Peste ani, pustnicul a mărturisit că mai mult i-a folosit o vorbă bună înghițită la vreme decât multe zile de foame. Postul care nu îmblânzește inima rămâne doar o foame; postul adevărat hrănește iubirea.

Un frate a fost nedreptățit de altul și a venit la un bătrân, cerându-i îngăduința să se apere și să-și ceară dreptatea. Bătrânul i-a spus să scrie pe nisip răul ce i se făcuse, iar în piatră binele pe care îl primise vreodată de la acel frate. Când vântul a șters însemnarea de pe nisip, fratele a înțeles: ocările trebuie lăsate să se șteargă precum urmele de pe nisip, iar facerile de bine păstrate ca cele săpate în piatră. Cine ține minte răul cu piatra și binele cu nisipul își face singur inima grea. Iertarea începe atunci când alegem ce merită să rămână scris.

Un om a visat că mergea alături de Dumnezeu pe țărmul vieții sale, și în urmă vedea două rânduri de urme de pași pe nisip. La vremurile cele mai grele însă rămânea doar un singur rând de urme, și omul s-a mâhnit, gândind că a fost părăsit tocmai când îi era mai greu. Dar i s-a răspuns în inimă: „Fiule, acolo unde vezi un singur rând de urme, atunci te purtam Eu pe brațe.” Uneori credem că am fost lăsați singuri, când de fapt eram duși în spate. Dumnezeu nu lipsește niciodată mai mult decât în ceasurile în care nu-L simțim.

Un împărat a iertat unei slugi o datorie uriașă, pe care aceasta nu ar fi putut-o plăti în toată viața ei. Ieșind însă, sluga a găsit pe un tovarăș care îi datora o sumă mică și, apucându-l de grumaz, l-a aruncat în temniță până va plăti. Aflând, împăratul l-a chemat înapoi și i-a zis: „Slugă vicleană, nu se cădea să te milostivești și tu, cum m-am milostivit eu de tine?” Cel ce a primit iertare mare și n-a dăruit iertare mică s-a osândit singur. Măsura cu care iertăm pe alții este chiar măsura cu care cerem să fim iertați.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân din pustie de ce cade mereu în aceleași greșeli, deși se ridică de fiecare dată. Bătrânul l-a întrebat ce face un om când cade jos, iar fratele a răspuns: „Se ridică.” „Așa fă și tu”, i-a zis bătrânul, „cazi și te ridică, iarăși cazi și iarăși te ridică, până în ceasul cel de pe urmă.” Nu căderea îl pierde pe om, ci deznădejdea care îl ține la pământ. Sfințenia nu este a celui ce nu cade niciodată, ci a celui ce se ridică de fiecare dată.

Trei frați osteneau fiecare cu câte o faptă bună: unul împăca pe cei învrăjbiți, altul cerceta pe bolnavi, iar al treilea s-a retras să se liniștească în pustie. Cei doi dintâi au ostenit mult și tot n-au aflat pace, căci gâlcevile și bolile nu se sfârșeau. Au mers la cel din pustie, iar acesta a turnat apă într-un vas și le-a arătat cum, tulburată, apa nu oglindește nimic, dar liniștindu-se, își arată limpede fundul. „Așa și voi”, le-a spus, „faceți binele, dar dintr-o inimă neîncetat tulburată.” Lucrarea din afară rodește numai când izvorăște dintr-o inimă care s-a împăcat mai întâi cu sine și cu Dumnezeu.

O văduvă săracă a venit la vistieria templului și a pus doi bănuți, tot ce avea, în vreme ce bogații aruncau din prisosul lor sume mari. Cei din jur nici n-au băgat-o în seamă, dar privirea Domnului a rămas asupra ei. Căci ceilalți dăruiseră din ce le prisosea, iar ea dăduse din sărăcia sa toată averea de care avea nevoie ca să trăiască. Înaintea lui Dumnezeu nu cântărește cât dăruim, ci cât ne rămâne după ce am dăruit. Cel mai mare dar nu este cel mai mare, ci cel dat cu cea mai multă dragoste.

Credința e ca un izvor sub zăpadă: nu-l vezi mereu, dar dacă sapi puțin cu răbdare, dai de apa care n-a încetat nicio clipă să curgă.

Rugăciunea nu mută izvorul mai aproape; ne mută pe noi lângă el. Dumnezeu era acolo dintotdeauna, noi eram plecați.

Sufletul are și el o sete a lui, pe care apa lumii n-o stinge. Abia când bea din Izvorul cel de sus se liniștește.

Nu te teme de zilele secetoase ale credinței. Și izvoarele par a seca în arșiță, dar apa lor lucrează mai în adânc, unde nu se vede.

O lacrimă de pocăință e apă limpede: spală ce nicio ploaie din afară nu poate spăla.

Recunoștința e felul sufletului de a spune „mulțumesc” pentru izvor înainte de a-i fi din nou sete.

Cine iartă seamănă cu cel ce curăță un izvor de frunzele căzute: nu pentru altul o face mai întâi, ci ca apa lui să curgă iar curată.

Liniștea din biserică nu e goală. E ca tăcerea de deasupra unei fântâni adânci: dacă asculți destul, auzi apa.

Nădejdea e picătura care nu se lasă înghițită de secetă. Cât o ții în suflet, izvorul se poate întoarce oricând.

Smerenia e vale, nu deal. De aceea apa harului se adună tocmai la cei smeriți — curge întotdeauna spre locurile joase.

Postul nu e secetă, ci curățirea izvorului. Lași apele tulburi să se limpezească, ca să vezi din nou până în fund.

Milostenia e apa dată mai departe. Cel ce-și împarte izvorul nu sărăcește, căci izvoarele adevărate curg tocmai fiindcă sunt luate din.