Artă

Există o poveste celebră despre Turner care s-ar fi legat de catargul unui vas în timpul unei furtuni, ca să simtă pe pielea lui vijelia pe care voia s-o picteze în „Snow Storm — Steam-Boat off a Harbour's Mouth”. El însuși a povestit episodul, deși mulți istorici cred că a fost mai degrabă o mitologie personală decât un fapt riguros.

Prin testament, Turner a lăsat națiunii sute de picturi și mii de acuarele și desene, cu dorința ca unele dintre uleiuri să fie expuse alături de lucrări ale lui Claude Lorrain. Legatul, cunoscut drept Turner Bequest, a ajuns în cele din urmă la Galeria Națională și la Tate, formând una dintre cele mai vaste moșteniri artistice donate vreodată unei țări.

„Călătorul deasupra mării de nori” al lui Caspar David Friedrich înfățișează un bărbat văzut din spate, privind un ocean de ceață, o compoziție tipică pentru pictor, numită Rückenfigur. Privitorul nu vede fața personajului, ci este invitat să contemple peisajul prin ochii lui, o strategie care transformă tabloul într-o meditație asupra sublimului și a nimicniciei omului în fața naturii.

Friedrich a stârnit un adevărat scandal cu „Crucea în munți” (Altarul Tetschen), fiindcă a folosit un peisaj — un crucifix pe un pisc, luminat de soarele care apune — ca temă de altar religios. Criticul Basilius von Ramdohr l-a acuzat că este o insolență ca peisajul să se strecoare în biserici și să se cocoațe pe altare.

John Constable a redat cerul cu o rigoare aproape științifică, făcând zeci de studii de nori pe care le adnota cu data, ora și direcția vântului, practică pe care el o numea skying. Pentru el, cerul nu era un fundal, ci nota-cheie a întregii compoziții, organul principal al sentimentului dintr-un peisaj.

„Căruța cu fân” a lui Constable a trecut aproape neobservată în Anglia, dar când a fost expusă la Salonul de la Paris din 1824 a produs senzație, iar Delacroix, impresionat de vibrația culorii, ar fi repictat fundalul din „Masacrul de la Chios” înainte de vernisaj. Pânza i-a adus lui Constable o medalie de aur din partea regelui Franței.

Constable a folosit puncte și pete de alb pur aplicate peste culoare pentru a sugera scânteierea luminii pe frunze și apă, tehnică pe care contemporanii ironici au poreclit-o zăpada lui Constable. Ceea ce părea neglijent în epocă a devenit, retrospectiv, unul dintre cele mai proaspete efecte de plein air din pictura engleză.

Delacroix a călătorit în Maroc în 1832 în suita unei misiuni diplomatice și a umplut carnete întregi cu schițe de culoare și note. Experiența i-a hrănit apoi zeci de pânze orientaliste, precum „Femeile din Alger”, iar el nota că a găsit acolo frumusețea antică vie pe străzi, în veșmintele și gesturile oamenilor obișnuiți.

Géricault a murit în 1824, la doar 32 de ani, în urma complicațiilor de la mai multe căzături de pe cal, sfârșit tragic pentru un pictor obsedat toată viața de cai. Pe monumentul său funerar de la cimitirul Père-Lachaise a fost turnat în bronz un basorelief după „Pluta Meduzei”.

Multe dintre marile pânze romantice, printre care „Pluta Meduzei”, s-au întunecat și au fisurat în timp din pricina bitumului, un pigment brun folosit pentru umbre adânci care nu se usucă niciodată complet. Frumusețea sumbră căutată de pictori a devenit astfel o problemă cronică de conservare pentru muzee.

Ceea ce văd nu-mi mai place; ceea ce nu văd îmi place mai mult.

Pictorul trebuie să picteze nu doar ce vede în fața lui, ci și ce vede în sine însuși.

Când Gustave Courbet a expus „Înmormântare la Ornans” la Salonul din 1850–1851, publicul s-a scandalizat: o scenă de sat obișnuită, cu țărani și gropari mărimea naturală, ocupa o pânză uriașă de peste șase metri lățime, format rezervat până atunci istoriei și mitologiei. Criticii au numit-o batjocoritor „glorificarea urâtului”, dar tocmai această demnitate acordată oamenilor de rând a devenit manifestul Realismului.

Respins de la Expoziția Universală din 1855, Courbet a ridicat pe cheltuiala sa un pavilion propriu lângă expoziția oficială și l-a numit „Pavilionul Realismului”. A fost una dintre primele expoziții personale organizate de un artist în semn de sfidare a instituției, un gest care anunța independența artistului modern față de saloanele oficiale.

Pânza „Atelierul pictorului” a lui Courbet poartă un subtitlu neobișnuit: „alegorie reală care rezumă șapte ani din viața mea artistică și morală”. În centru se pictează pe sine lucrând la un peisaj, flancat în dreapta de prieteni și susținători, iar în stânga de tipuri sociale ale lumii; sintagma „alegorie reală” este voit paradoxală, un fel de provocare adresată criticilor.

În „Spicuitoarele” lui Jean-François Millet, trei femei se apleacă să adune boabele rămase pe câmp după seceriș, un drept străvechi al celor săraci. Contemporanii au citit tabloul ca pe o afirmație politică tulburătoare, fiindcă siluetele monumentale ale țărăncilor sărace dominau o scenă odinioară considerată prea umilă pentru marea pictură.

„Îngerul” (L'Angélus) al lui Millet înfățișează doi țărani oprind lucrul la rugăciunea de seară. Salvador Dalí era obsedat de tablou și susținea că sub coșul cu cartofi s-ar ascunde un mic sicriu de copil; o radiografie făcută la Luvru a dezvăluit într-adevăr o formă geometrică pictată dedesubt, deși interpretarea rămâne discutabilă.

Satul Barbizon, la marginea pădurii Fontainebleau, a dat numele întregii școli de pictură de peisaj de la mijlocul secolului al XIX-lea. Artiști precum Théodore Rousseau și Millet s-au stabilit acolo pentru a picta natura direct, fără idealizarea academică, deschizând drumul lucrului în aer liber care avea să hrănească mai târziu impresionismul.

Camille Corot picta peisaje cu o materie argintie, învăluită în ceață, atât de personală încât falsurile au proliferat masiv după moartea sa. Există gluma răspândită printre negustorii de artă că Corot ar fi pictat trei mii de tablouri, dintre care zece mii se află în America, o exagerare care spune totul despre amploarea falsurilor.

Corot era cunoscut pentru generozitatea sa discretă: în anii grei, i-a cumpărat o casă văduvei orbite a lui Honoré Daumier, care rămăsese fără mijloace. Gestul dezvăluie legăturile strânse dintre artiștii generației Realismului și Barbizonului, uniți nu doar de estetică, ci și de solidaritate.

Honoré Daumier era celebru în timpul vieții ca litograf caricaturist, dar picturile sale au rămas aproape necunoscute până târziu. „Vagonul de clasa a treia” surprinde călători obosiți într-un tren aglomerat, cu o empatie tăcută pentru oamenii de rând; multe dintre pânzele sale au rămas neterminate, fiindcă pictura era pentru el o pasiune privată, nu o sursă de venit.

Pentru caricatura sa „Gargantua”, în care regele Ludovic-Filip înghite avuția poporului, Daumier a fost condamnat în 1832 la șase luni de închisoare. Deși episodul ține de arta grafică, aceeași verva critică și compasiune socială străbate și pânzele sale pictate cu țărani, spălătorese și saltimbanci.

„Culegătorii de piatră” al lui Courbet, care înfățișa doi muncitori spărgând pietre pe marginea drumului, era considerat una dintre cele mai radicale imagini ale muncii sărace. Tabloul a fost distrus în 1945, în timpul bombardamentului de la Dresda, când transportul care evacua colecțiile a fost lovit; astăzi îl cunoaștem doar din reproduceri.

În ultimii ani, Courbet a fost implicat în doborârea Coloanei Vendôme în timpul Comunei din Paris (1871). După înfrângerea Comunei, statul l-a făcut răspunzător de costul refacerii coloanei, o sumă zdrobitoare; pictorul s-a exilat în Elveția, unde a murit în 1877, ruinat și bolnav.

Théodore Rousseau, figură centrală a Barbizonului, a fost respins atât de des de juriile Salonului încât criticii l-au poreclit „le grand refusé”, marele respins. Timp de aproape un deceniu tablourile sale de peisaj au fost sistematic refuzate, până când schimbarea gustului i-a adus în cele din urmă recunoașterea.

Rosa Bonheur, apropiată de spiritul Realismului rural, obținea o permisiune specială de la poliția pariziană pentru a purta pantaloni, ca să poată studia animalele în abatoare și târguri de vite fără a atrage atenția. Pânza sa monumentală „Târgul de cai” a devenit una dintre cele mai admirate picturi de animale din secolul al XIX-lea.

Arată-mi un înger și îl voi picta.

Frumosul este în natură și se întâlnește în realitate sub cele mai diverse forme. De îndată ce este acolo, aparține artei, sau mai degrabă artistului care știe să îl vadă.

În artă trebuie să fii sincer față de tine însuți; frumosul dintr-o operă vine din convingere.

Numele întregii mișcări s-a născut dintr-o ironie. La prima expoziție independentă din 1874, criticul Louis Leroy a folosit titlul tabloului lui Monet, „Impresie, răsărit de soare”, ca să batjocorească întregul grup într-un articol intitulat „Expoziția impresioniștilor”. Termenul menit să insulte a fost preluat cu mândrie de artiști.