Artă

Nu sunt un pictor abstract. Nu mă interesează relația dintre culoare și formă sau altceva asemănător. Mă interesează doar să exprim emoțiile umane fundamentale: tragedia, extazul, destinul.

Carnea a fost motivul pentru care a fost inventată pictura în ulei.

Muralismul mexican s-a născut ca program de stat: după Revoluție, ministrul educației José Vasconcelos i-a chemat pe pictori să acopere zidurile clădirilor publice cu fresce menite să educe un popor în mare parte neștiutor de carte. Așa au apărut, la începutul anilor 1920, primele mari comenzi murale, printre care cele de la Escuela Nacional Preparatoria din Ciudad de México.

Fresca lui Diego Rivera de la Rockefeller Center din New York, „Man at the Crossroads”, a fost distrusă în 1934 pentru că pictorul a inclus un portret al lui Lenin și a refuzat să-l scoată. Rivera a recreat apoi lucrarea în Mexic, la Palacio de Bellas Artes, sub titlul „El hombre controlador del universo”.

Frida Kahlo a pictat foarte des în format mic și pe suport de metal, o convenție preluată din tradiția mexicană a tablourilor votive numite „retablos” sau „ex-votos”. Ea colecționa astfel de piese populare, iar limbajul lor naiv și direct a influențat felul în care își punea în scenă propria suferință.

Din întreaga operă pictată a Fridei Kahlo, o mare parte sunt autoportrete. Ea explica adesea că se picta pe sine pentru că era subiectul pe care îl cunoștea cel mai bine și pentru că petrecea mult timp singură, imobilizată din cauza urmărilor accidentului de autobuz din tinerețe.

David Alfaro Siqueiros era obsedat de inovația tehnică: experimenta cu vopsele industriale, cu pistolul de vopsit (airbrush) și cu piroxilina, o lac auto pe bază de nitroceluloză. În 1936, la un atelier experimental din New York, printre cei care au lucrat cu el s-a numărat și tânărul Jackson Pollock, care a rămas marcat de tehnicile de turnare a vopselei.

José Clemente Orozco și-a pierdut mâna stângă și auzul parțial într-un accident cu praf de pușcă din adolescență, când experimenta cu materiale pirotehnice. A pictat, cu o singură mână, unele dintre cele mai dramatice fresce ale muralismului mexican, printre care ciclul de la Hospicio Cabañas din Guadalajara.

Fresca centrală a lui Orozco de la Hospicio Cabañas, cunoscută drept „El hombre en llamas” (Omul în flăcări), se află pe cupola capelei. Vizitatorii se întind adesea pe bănci ca să o privească, iar ansamblul de la Cabañas a fost înscris pe lista patrimoniului mondial UNESCO în 1997.

Cei trei mari muraliști mexicani — Rivera, Orozco și Siqueiros — sunt numiți adesea „los tres grandes”. Deși împărtășeau angajamentul social, se aflau frecvent în polemică: Siqueiros îl critica public pe Rivera pentru caracterul mai decorativ și mai puțin revoluționar, în viziunea sa, al frescelor acestuia.

Frida Kahlo a expus la Luvru: în 1939, muzeul a achiziționat tabloul ei „The Frame” (Cadrul), pictat pe aluminiu și sticlă, ceea ce a făcut din ea una dintre primele artiste mexicane ale secolului XX ale căror lucrări au intrat într-o colecție a acestui muzeu.

Marele mural al lui Rivera de la Palacio Nacional din Ciudad de México prezintă istoria Mexicului de la civilizațiile precolumbiene până în epoca modernă. Rivera a lucrat la acest ansamblu, cu întreruperi, mai bine de un deceniu, începând din 1929, umplând casa scării principale cu sute de personaje istorice.

Rivera a studiat și a picta în Europa înainte de a-și defini stilul muralist: a petrecut ani la Paris, unde a lucrat în manieră cubistă și l-a frecventat pe cercul lui Picasso. O călătorie în Italia, unde a studiat frescele renascentiste, l-a convins să adopte fresca monumentală la întoarcerea în Mexic.

Frescele lui Rivera de la Detroit Institute of Arts, cunoscute drept „Detroit Industry Murals”, acoperă toți cei patru pereți ai unei curți interioare și celebrează industria auto și muncitorii de la Ford. Rivera le considera cea mai reușită lucrare a sa, iar ansamblul a fost declarat National Historic Landmark.

Casa în care Frida Kahlo s-a născut și a murit, „La Casa Azul” din cartierul Coyoacán, este astăzi muzeu. Culoarea albastră intensă a zidurilor exterioare a devenit un simbol asociat artistei, iar în interior se păstrează șevaletul, culorile și corsetele pictate pe care le folosea.

Rivera și Kahlo s-au căsătorit de două ori: prima oară în 1929, au divorțat în 1939, apoi s-au recăsătorit în 1940. Diferența de statură dintre ei era izbitoare, iar prietenii cuplului îi numeau adesea „elefantul și porumbița”.

Pictez autoportrete pentru că sunt atât de des singură, pentru că sunt persoana pe care o cunosc cel mai bine.

Nu există nicio artă care să fie revoluționară dacă nu este și, în mod fundamental, artă bună.

Arta trebuie să fie folositoare poporului; altfel nu este artă.

Icoana „Trinitatea” a lui Andrei Rubliov, pictată în jurul anului 1425 pentru mănăstirea Troițe-Serghieva, înfățișează cei trei îngeri primiți de Avraam, dar fără scena ospăției: Rubliov a eliminat toate detaliile narative pentru a lăsa doar cele trei siluete înclinate una spre alta într-un cerc tăcut. Compoziția este citită de teologi ca o imagine a comuniunii dintre persoanele Sfintei Treimi.

Multă vreme icoanele rusești vechi au fost invizibile sub straturi de ulei de in înnegrit și sub ferecături metalice numite oklad. Abia la restaurările din primele decenii ale secolului XX, când curățirea a scos la iveală culorile luminoase ale „Trinității”, publicul a redescoperit adevărata paletă a lui Rubliov, ascunsă timp de secole.

Ivan Aivazovski a pictat pe parcursul vieții aproximativ șase mii de tablouri, aproape toate cu tema mării, ceea ce îl face unul dintre cei mai prolifici pictori din istorie. Lucra adesea din memorie, susținând că mișcarea valurilor și a luminii nu poate fi surprinsă stând în fața pânzei pe malul apei.

În „Al nouălea val” (1850), Aivazovski a redat supraviețuitori ai unui naufragiu agățați de un catarg în zorii de după furtună, când valul considerat cel mai puternic dintr-o serie urmează să lovească. Efectul de transparență al apei verzui-aurii se obține prin straturi subțiri de culoare așezate peste un fond luminos, o tehnică numită glasiu.

„Burlacii de pe Volga” a lui Ilia Repin, terminat în 1873, arată unsprezece oameni istoviți trăgând o barjă în susul fluviului. Repin a călătorit pe Volga și a cunoscut personal câțiva dintre aceștia; figura tânărului din centru, care își îndreaptă spatele, este adesea citită ca o notă de speranță în mijlocul epuizării generale.

Tabloul lui Repin „Ivan cel Groaznic și fiul său Ivan” (1885), care înfățișează țarul îmbrățișând disperat trupul fiului pe care tocmai l-a rănit mortal, a fost atacat cu cuțitul de un vizitator în 1913 și apoi din nou, cu un obiect greu, în 2018. De fiecare dată intensitatea sângeroasă a scenei a fost invocată de agresori, iar pânza a necesitat restaurări îndelungate.

Mihail Vrubel a revenit obsesiv la tema Demonului inspirat de poemul lui Lermontov, pictând mai multe variante, între care „Demonul șezând” (1890) și „Demonul doborât” (1902). Suprafețele sale par sparte în fațete cristaline, cu tușe scurte și colțuroase care anticipează căutările formale de mai târziu.

În ultimii ani ai vieții Vrubel a pierdut aproape complet vederea, iar boala mintală i-a întrerupt lucrul. Culorile intense pe care le folosise în tablouri precum „Prințesa lebădă” s-au stins treptat din paleta sa pe măsură ce ochii îl trădau, ceea ce dă un accent tragic ultimei părți a operei.

Ivan Șișkin era supranumit „țarul pădurii” pentru minuția cu care picta scoarța copacilor, mușchiul și lumina filtrată printre pini. În celebrul „Dimineață într-o pădure de pini” (1889), urșii au fost pictați de prietenul său Konstantin Savițki; galeristul Pavel Tretiakov a șters însă semnătura lui Savițki, astfel încât lucrarea a rămas atribuită doar lui Șișkin.

Icoanele bizantine și rusești nu folosesc perspectiva geometrică europeană, ci o construcție numită adesea perspectivă inversă: liniile care ar trebui să conveargă în depărtare se deschid în schimb spre privitor. Ideea teologică este că spațiul sacru nu se pierde în adânc, ci vine în întâmpinarea celui care privește.

Icoanele tradiționale rusești se pictează în tehnica temperei cu ou pe un panou de lemn acoperit cu levkas, un grund de cretă și clei animal, iar aureolele și fundalul se acoperă cu foiță de aur. Pigmenții măcinați se leagă cu gălbenuș de ou subțiat, ceea ce dă o suprafață mată, rezistentă, ce se întărește în timp.