Artă

Se povestește că Orfeu cânta atât de frumos din liră, încât fiarele își uitau foamea, râurile își opreau curgerea și pietrele se ridicau să-l asculte. A coborât până în tărâmul umbrelor ca să-și aducă înapoi iubita, și chiar și acolo cântecul lui a înmuiat inimile aspre. Din vechime oamenii au ținut minte pilda, că acolo unde cuvântul nu mai poate trece, muzica își face drum și înduioșează și piatra.

Într-un sat era un clopot vechi de bronz, crăpat pe o parte, pe care noii veniți voiau să-l topească pentru unul nou și lucios. Dar bătrânii s-au împotrivit. Când suna, clopotul cel crăpat avea un glas cald, ușor tremurat, pe care tot ținutul îl cunoștea. Bătrânii spuneau că un clopot nou va suna mai tare, dar acesta sună a acasă. Și l-au lăsat să cânte mai departe rănile lui frumoase.

Un tânăr a venit la un dascăl de muzică vestit și i-a cerut să-l învețe cel mai greu cântec din lume. Dascălul i-a dat o singură notă și i-a spus s-o cânte până va fi curată. A trecut o lună, apoi un an, iar tânărul tot o singură notă cânta. Într-o zi nota a răsunat atât de limpede, încât dascălul a plâns. I-a spus atunci că poate învăța orice cântec, fiindcă cine stăpânește un singur sunet cu adevărat le stăpânește pe toate.

Doi muzicanți s-au întrecut în fața unui înțelept. Cel dintâi a cântat repede și meșteșugit, umplând văzduhul de note ca o ploaie deasă. Al doilea a cântat rar, lăsând între sunete tăceri largi. Când au sfârșit, înțeleptul l-a ales pe al doilea. Celui dintâi, care se mira, i-a spus că el a umplut tot cu sunete, iar celălalt i-a lăsat loc să respire, căci muzica nu trăiește doar din note, ci și din tăcerile dintre ele.

O corabie era gata să se izbească de stânci în furtună, iar corăbierii, orbiți de spaimă, trăgeau care-ncotro. Atunci un bătrân a prins a bate ritmul într-o tobă, rar și statornic. Pe rând, vâslașii și-au potrivit mișcarea după bătaie, și corabia, care se zbătea în neorânduială, a început să înainteze ca un singur trup. Așa au scăpat cu toții. Ritmul, care nu trage nicio vâslă, îi salvase adunându-i laolaltă.

Un rege a cerut sfetnicilor o muzică ce să-l bucure când e trist și să-l cumințească atunci când e prea vesel. Toți se codeau. În sfârșit, un cântăreț bătrân i-a întins cetera și a cântat un singur cântec, deodată blând și adânc. Regele care plângea a zâmbit, iar cel care mai devreme râdea zgomotos s-a făcut gânditor. Aceeași melodie mângâia rana și potolea trufia, căci muzica adevărată vorbește fiecărei inimi pe limba de care are nevoie.

Un meșter de instrumente căuta lemnul cel mai bun pentru o vioară. A trecut pe lângă copacii drepți și cruțați și s-a oprit la un brad crescut sus, pe creastă, îndoit de vânturi și înghețuri. Pe acela l-a ales. Ucenicul s-a mirat că este cel mai chinuit dintre toți, dar meșterul i-a spus că tocmai de aceea, fiindcă lemnul care a răbdat furtuni cântă mai adânc, iar suferința răbdată cu demnitate lasă în urmă un glas frumos.

Într-o mănăstire, un frate cânta la strană cu glasul cel mai frumos, dar se mândrea peste măsură. Starețul i-a cerut într-o zi să tacă și doar să asculte corul fără el. Fratele a ascultat și a priceput că, fără glasul lui, cântarea rămânea întreagă și caldă, ca și cu el. S-a întors la strană schimbat, căci acum nu mai cânta ca să iasă în față, ci ca să se topească în cor. Și abia atunci glasul lui a devenit cu adevărat frumos.