Am iubit chiar și suferința, pentru că prin ea am aflat pe Dumnezeu.

Stăpâne, Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi mie acest pat groapă? Sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa îmi zace înainte și iată, moartea îmi stă înainte. De judecata Ta, Doamne, mă tem, și de chinul cel fără de sfârșit; iar a face rău nu mai contenesc. Pe Tine, Domnul Dumnezeul meu, pururea Te mânii și pe Preacurata Maica Ta și pe toate puterile cerești și pe sfântul înger, păzitorul meu. Și știu, Doamne, că nu sunt vrednic de iubirea Ta de oameni, ci vrednic sunt de toată osânda și chinul. Ci, rogu-Te, Doamne, mântuiește-mă după mulțimea bunătății Tale, că, de vei mântui pe cel drept, nu-i lucru mare, iar de vei milui pe cel curat, nu-i nicio minune, că sunt vrednici de mila Ta, ci spre mine, păcătosul, să faci minuni cu mila Ta; întru aceasta să arăți iubirea Ta de oameni, ca să nu biruiască răutatea mea bunătatea și milostivirea Ta cea veșnică, ci, precum voiești, tocmește pentru mine lucrul.

Se povestește despre avva Sisoe cel Mare că, apropiindu-se de moarte, ședeau părinții împrejurul lui și i s-a luminat fața ca soarele. Și le-a zis: „Iată, a venit avva Antonie.” Apoi, după puțin: „Iată, a venit ceata proorocilor.” Și iarăși i s-a luminat fața mai mult și a zis: „Iată, a venit ceata apostolilor.” Și li s-a îndoit fața lui de lumină, și părea că vorbește cu cineva. Iar bătrânii l-au rugat: „Cu cine vorbești, părinte?” El a zis: „Iată, îngerii au venit să mă ia, și mă rog să mi se dea puțină vreme să mă pocăiesc.” Și i-au zis bătrânii: „Nu ai trebuință de pocăință, părinte.” Iar el le-a răspuns: „Cu adevărat, nu știu de am pus măcar început pocăinței.” Și au cunoscut toți că este desăvârșit. Apoi iarăși s-a luminat fața lui ca soarele și s-au temut toți. Și le-a zis: „Iată, Domnul a venit și a zis: Aduceți-Mi vasul cel ales al pustiei.” Și îndată și-a dat duhul. Învățătura: cu cât se apropie omul mai mult de Dumnezeu, cu atât mai adânc se socotește pe sine păcătos.