Oameni

Cubismul (din 1907) descompune obiectele în fațete geometrice și le arată simultan din mai multe unghiuri, spărgând perspectiva tradițională. Pablo Picasso a deschis drumul cu „Domnișoarele din Avignon”.

Cubismul a fost dezvoltat împreună de Pablo Picasso și Georges Braque, care lucrau atât de apropiat încât uneori tablourile lor din acea perioadă sunt greu de deosebit; Braque a introdus și tehnica colajului în pictură.

Suprarealismul (din 1924) explorează visul, subconștientul și asocierile ilogice, punând la un loc imagini imposibile cu o precizie realistă. Salvador Dalí, cu ceasurile topite din „Persistența memoriei”, e cel mai cunoscut reprezentant.

În Suprarealism, belgianul René Magritte a creat imagini derutante prin obiecte obișnuite puse în contexte imposibile; tabloul „Aceasta nu este o pipă” pune sub semnul întrebării relația dintre imagine și realitate.

Abstracționismul renunță complet la reprezentarea lumii vizibile și lucrează doar cu forme, linii și culori. Vasili Kandinsky e considerat un pionier al artei abstracte, convins că pictura poate exprima emoții precum muzica.

În Abstracționism, olandezul Piet Mondrian a redus pictura la linii negre verticale și orizontale și la câmpuri de roșu, galben și albastru pur, într-un stil riguros pe care l-a numit „neoplasticism”.

Pop Art (anii 1950-1960) a preluat imagini din cultura de masă - reclame, benzi desenate, produse de consum - și le-a transformat în artă. Andy Warhol, cu cutiile de supă Campbell și portretele multiplicate ale Marilynei Monroe, e figura sa emblematică.

Michelangelo Buonarroti a fost sculptorul, pictorul și arhitectul care a văzut în marmură nu piatră, ci suflet ce așteaptă să fie eliberat. Dintr-un singur bloc uriaș, pe care alți meșteri îl părăsiseră, a scos la lumină uriașul David, tânărul cu privire senină în fața primejdiei. Vreme de patru ani, cocoțat pe schele, a pictat de unul singur tavanul Capelei Sixtine, până i-au slăbit ochii și spatele. Și-a spus mereu doar cioplitor, deși mâna lui a atins toate meșteșugurile frumosului.

Vincent van Gogh s-a apucat de pictură abia la douăzeci și șapte de ani, ca și cum viața i-ar fi dat târziu cheia unei uși pe care o căuta de mult. În doar un deceniu a lăsat în urmă sute de pânze aprinse de galben și albastru, printre care Noaptea înstelată și florile-soarelui din Arles. A trăit sărac, chinuit de neliniște și boală, sprijinit toată viața de fratele lui, Theo, căruia i-a scris scrisori pline de dor și de lumină. A vândut aproape nimic cât a trăit, iar azi este unul dintre cei mai iubiți pictori din lume.

Johannes Vermeer și-a petrecut întreaga viață în orășelul Delft, pictând tăcut încăperi luminate ca de o rugăciune. Faimoasa lui Fată cu cercel de perlă nu este un portret anume, ci un chip visat, cu o privire care întoarce capul oricui trece. A lăsat doar vreo treizeci și șase de tablouri, puține și rare ca niște pietre prețioase, dar de o limpezime a luminii ce pare desprinsă din altă lume. A murit sărac, uitat aproape, iar arta lui a fost redescoperită mult mai târziu, ca o comoară ascunsă sub praf.

Sandro Botticelli a fost pictorul Florenței în floarea Renașterii, cel care a redat frumusețea cu linii ușoare, parcă purtate de vânt. În Nașterea lui Venus și în Primăvara a dat chip miturilor vechi, umplându-le de gingășie și de o melancolie senină. Lucra în slujba familiei Medici, printre poeți și învățați, la cumpăna dintre lumea veche păgână și cea creștină. Spre sfârșitul vieții, atins de predicile aspre ale vremii, s-a întors la o pictură mai smerită și mai plină de credință.

Pablo Picasso a fost copilul-minune al Malagăi, care la paisprezece ani intra deja la Școala de Arte Frumoase din Barcelona. De-a lungul vieții s-a reinventat mereu, trecând prin perioada albastră a tristeții, cea trandafirie a tandreței, și născând apoi, împreună cu Georges Braque, cubismul care a spart formele lumii în fațete. În Guernica a strigat pe pânză durerea unui sat bombardat, în alb, negru și cenușiu, ca un bocet fără culoare. A lăsat în urmă mii de lucrări, ca un izvor care nu a secat niciodată.

Gustav Klimt, fiu de gravor sărac din preajma Vienei, a ajuns pictorul aurului și al dorului. A fost printre întemeietorii Secesiunii vieneze, gruparea care voia să deschidă arta spre suflu nou și îndrăzneț. În vestita lui perioadă de aur folosea foiță de aur adevărat, cu modele preluate din mozaicurile bizantine, iar din acei ani s-a născut Sărutul, doi îndrăgostiți învăluiți într-o mantie strălucitoare. Se spune că în ea și-a pictat propria iubire cu tovarășa lui de-o viață, Emilie Flöge.

Auguste Rodin este socotit părintele sculpturii moderne, deși în tinerețe a fost respins de trei ori de la Școala de Arte Frumoase din Paris. A învățat meșteșugul răbdător, ca ucenic, iar recunoașterea i-a venit abia pe la patruzeci de ani. A lăsat marmura și bronzul să respire viață și zbucium omenesc în Gânditorul, Sărutul și Cetățenii din Calais. A știut, ca nimeni altul, să prindă în piatră gândul tăcut și frământarea dinlăuntru.

Diego Velázquez, născut la Sevilla, a ajuns pictorul de curte al regelui Filip al IV-lea al Spaniei și cel mai strălucit maestru al Secolului de Aur spaniol. A zugrăvit deopotrivă regi și copii, bufoni și infante, cu aceeași privire caldă și dreaptă, fără prefăcătorie. Capodopera lui, Las Meninas, îl arată chiar pe el pictând, într-un joc de oglinzi și priviri care încurcă de veacuri ochiul privitorului. A fost înnobilat cavaler cu puțin înainte de a se stinge, cinstit ca unul dintre cei mai mari pictori din câți au fost.

Edvard Munch a crescut în Norvegia sub umbra bolii și a morții, pierzându-și de tânăr mama și sora, iar teama și tristețea i-au însoțit toată viața. Din această frământare lăuntrică s-a născut arta lui, care a deschis drum expresionismului. Vestitul Strigăt, cu chipul îngrozit sub un cer roșu ca focul, a ajuns una dintre cele mai cunoscute imagini din întreaga artă. A pictat nu ce vedea cu ochiul, ci ce simțea cu inima, transformând durerea în frumusețe.

Constantin Brâncuși s-a născut într-un sat sărac din Oltenia, la Hobița, unde a fost cioban și a deprins de mic cioplitul lemnului. A mers pe jos, se spune, o bună parte din drumul până la Paris, ca să ajungă în inima artei lumii. Acolo a devenit patriarhul sculpturii moderne, curățind formele până la esența lor, cum se vede în Pasărea măiastră ce pare gata să-și ia zborul. Coloana fără sfârșit, înălțată la Târgu Jiu, poartă în ea dorul de cer al stâlpilor de la casele țărănești românești.

Salvador Dalí a fost pictorul spaniol care a făcut din vis o lume vizibilă, chipul cel mai cunoscut al suprarealismului. Din pensula lui au ieșit ceasornicele moi din „Persistența memoriei", topite ca timpul însuși, și „Hristosul Sfântului Ioan al Crucii", văzut de sus, dintr-o tandrețe neașteptată. Excentric până la teatralitate, cu mustața lui răsucită și vorbele lui uimitoare, a rămas totuși un mare meșteșugar, care desena cu migala vechilor maeștri. În spatele măștii se ascundea un om îndrăgostit de o singură femeie, Gala, muza vieții lui.

Antoni Gaudí a fost arhitectul catalan care a învățat din natură cum să clădească, dăruind Barcelonei forme ce par crescute, nu construite. Casa Batlló, Casa Milà și Parcul Güell poartă pecetea lui de culoare și mișcare, dar toată inima și-a pus-o în Sagrada Família, catedrala pe care a numit-o slujire adusă lui Dumnezeu prin piatră. Ultimii doisprezece ani și i-a închinat cu totul acestei lucrări, trăind ca un pustnic, sărac și smerit. A murit lovit de un tramvai, iar catedrala lui, neterminată, urcă spre cer și astăzi.

Leonardo da Vinci a fost geniul care a privit lumea cu ochii pictorului și ai savantului deopotrivă, întruchipare a Renașterii italiene. A lăsat „Mona Lisa", cu surâsul ei fără margini, și „Cina cea de Taină", în care sufletul fiecărui apostol se citește pe chip. Caietele lui, scrise de-a-ndoaselea, sunt pline de mașini zburătoare și studii ale trupului omenesc, ca și cum nimic din creație nu i-ar fi fost străin. Curios până la capătul zilelor, lăsa multe lucrări neterminate, fiindcă mintea îi zbura mereu spre altă taină.

Caravaggio a fost pictorul italian care a coborât lumina cerească în lumea oamenilor de rând, aprinzând întunericul cu raze tăioase. Prin tehnica lui, numită clarobscur, a dat viață unor scene sfinte precum „Chemarea Sfântului Matei" și „Punerea în mormânt", unde sfinții au fețe de pescari și de țărani. Realismul lui tulburător a schimbat pictura barocă și a inspirat maeștri de la Rembrandt la Velázquez. Om aprins la mânie, cu o viață zbuciumată, a murit tânăr, singur pe un țărm, fugind de propriile greșeli.

Wassily Kandinsky a fost pictorul rus socotit unul dintre părinții artei abstracte, cel care a crezut că formele și culorile pot cânta ca muzica. A părăsit chipurile lumii pentru a picta trăiri lăuntrice, în lucrări vijelioase precum „Compoziția VII", un vârtej de culoare și mișcare. Pentru el, o pată de galben suna ca o trâmbiță, iar albastrul era adânc și liniștit ca rugăciunea. Om cult, care lăsase dreptul pentru artă, a scris și despre „spiritualul în artă", convins că pictura poate atinge sufletul.

Paul Cézanne a fost pictorul francez care a fost numit „părintele artei moderne", puntea dintre impresioniști și veacul ce avea să vină. Răbdător și îndârjit, a pictat iar și iar muntele Sainte-Victoire de lângă Aix și mere pe o masă, căutând sub aparențe forma statornică a lucrurilor. Lucra încet, cu îndoieli și frământare, nemulțumit adesea de propriile pânze. Retras și tăcut, a deschis fără să știe drumul lui Picasso și al cubiștilor, care l-au numit maestrul lor.

Albrecht Dürer a fost marele artist german al Renașterii nordice, pictor și, mai ales, neîntrecut meșter al gravurii. Din mâna lui au ieșit „Cavalerul, moartea și diavolul" și „Melancolia", pline de tâlc, dar și tandra rugăciune a „Mâinilor care se roagă". A fost printre cei dintâi care s-au pictat pe sine cu seriozitatea unui portret de taină, privind lumea drept în față. Credincios și cugetător, a unit priceperea nemțească cu frumusețea învățată în Italia.

William Turner a fost pictorul englez al luminii, maestru romantic care a topit corăbiile și cerurile în vârtejuri de culoare. „Temeraire cel viteaz", vechea navă de la Trafalgar dusă spre a fi dezmembrată sub un apus în flăcări, e un imn mișcător închinat trecerii vremurilor. Pornit dintr-un fecior de bărbier londonez, a ajuns cel mai îndrăzneț pictor al Angliei, prevestind cu decenii înainte pictura modernă. Se spune că se lega de catargul corăbiilor în furtună, ca să vadă cu ochii lui tumultul pe care avea să-l picteze.

Claude Monet a fost sufletul impresionismului francez, pictorul care a alergat toată viața după lumina schimbătoare a clipei. Tabloul lui „Impresie, răsărit de soare" a dat chiar numele întregului curent, iar nuferii din grădina de la Giverny au devenit ferestre spre pace și tăcere. Picta în aer liber, cu pata repede, prinzând cum se preschimbă catedrala din Rouen de la o oră la alta. Bătrân și cu vederea slăbită, a continuat să picteze apa și florile, dăruindu-ne o lume care respiră liniște.

Peter Paul Rubens a fost marele pictor flamand al Barocului, cu pânze pline de mișcare, lumină caldă și viață clocotitoare. Din atelierul lui vestit din Anvers au ieșit „Coborârea de pe cruce" și nenumărate scene sfinte și mitologice, pictate cu o bucurie a culorii rar întâlnită. Om învățat și cumpătat, vorbea multe limbi și a fost trimis chiar sol de pace între regi, purtând penelul și diplomația cu aceeași măiestrie. Credincios și harnic, îmbina rugăciunea cu munca și numea pictura darul cel mai scump al vieții sale.

Rembrandt van Rijn, marele maestru olandez al Secolului de Aur, a pictat lumina ca nimeni altul, scoțând chipurile din umbră cu o blândețe care pare rugăciune. Din pânze precum „Rondul de noapte" și numeroasele sale autoportrete privește o omenire caldă, obosită, adevărată. A cunoscut gloria, dar și sărăcia și pierderea celor dragi, iar durerea nu i-a întunecat penelul, ci l-a adâncit. A murit sărac la Amsterdam, lăsând în urmă o lumină care nu s-a stins niciodată.

Hokusai, maestrul japonez al gravurii în lemn, a privit lumea cu ochi de copil până la adânci bătrâneți, convins că abia la o sută de ani va picta cu adevărat viu. Din seria sa „Treizeci și șase de vederi ale Muntelui Fuji" ne-a rămas neuitata „Marele val de la Kanagawa", în care puterea mării și liniștea muntelui stau față în față. Și-a schimbat numele de multe ori și a trăit modest, dăruit numai desenului. A murit la optzeci și nouă de ani, cerând cerului încă câțiva, doar ca să învețe mai bine.

Francisco Goya, pictor la curtea Spaniei, a trecut de la portrete luminoase la viziuni întunecate, mărturisind cu penelul atât strălucirea, cât și cruzimea vremurilor sale. „Al treilea mai 1808" strigă durerea celor nevinovați, iar celebrele sale „Picturi negre" coboară în adâncul spaimei omenești. O boală grea l-a lăsat surd la mijlocul vieții, iar tăcerea aceea i-a adâncit privirea lăuntrică. A murit în exil, la Bordeaux, rămânând un martor neînfricat al omenirii.