Oameni

Noaptea-n cer, pe câmp și-n baltă / Farmec dulce se revarsă, / Când în ea își spală luna / Corpul ei de vrăji și fum.

Sus, în cerul dulce, molcom, / Stelele s-aprind pe rând, / Mii de candele de aur / Pentru noaptea cea de vânt.

La noi sunt codri verzi de brad / Și câmpuri de mătasă; / La noi atâția fluturi sunt, / Și-atâta jale-n casă.

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, / Intrată prin oglindă în mântuit azur.

Tăindu-le, deasupra, cu ochiul în neștire, / Sau altă mișcare la ceruri, în adânc?

Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi / și ți-aș săruta talpa piciorului, / nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea, / de teamă să nu-mi strivești sărutul?

Cerul senin, foaia curată, / poeții scriu în cartea unei stele. / Noaptea e numai o clipită / a marilor tăceri de dincolo de ele.

Pe cea mai naltă stea / privirea mi-o așez, / seara, când mă-nsingurez / și te aștept, iubito, să vii.

Ce faci în noaptea asta, tu, Stea, / așa curată, / de unde-ți ești lumina, / de nu te stingi vreodată?

Din ochii ei se lasă noaptea / peste tot pământul, / și-o singură lumină arde, / departe, ca un gând.

Toate-au fost să fie astfel: / cerul, marea, luna plină. / Numai eu, ca un luceafăr, / rămân singur în lumină.

Știai că Michelangelo a pictat tavanul Capelei Sixtine în picioare, nu culcat pe spate, cum spune legenda? Timp de aproximativ patru ani (1508–1512) a lucrat cocoțat pe o schelărie proiectată chiar de el, cu capul dat mult pe spate. În versuri trimise unui prieten, se plângea că barba i s-a răsucit spre cer și că vopseaua îi picura pe față, iar spatele i s-a chinuit atât de tare încât spunea că devenise „ca un arc sirian”.

Știai că statuia „David” a lui Michelangelo a fost cioplită dintr-un bloc de marmură pe care alți sculptori îl abandonaseră? Piatra, poreclită „Uriașul”, zăcuse ani buni în curtea catedralei din Florența, considerată defectă și prea îngustă. Michelangelo a preluat-o la doar 26 de ani și a scos din ea o statuie înaltă de peste cinci metri, dăltuind un David tânăr, încordat, în clipa de dinaintea luptei cu Goliat.

Știai că „Noaptea înstelată” a fost pictată de Vincent van Gogh dintr-o cameră de sanatoriu? În anul 1889 se internase de bunăvoie la ospiciul Saint-Paul-de-Mausole, lângă Saint-Rémy, iar priveliștea cerului o zărea pe fereastra chiliei sale, în zori. Cerul vălurit, cu stele ce se rotesc ca niște vârtejuri, nu era însă ceea ce vedea aievea: satul de dedesubt și chiparosul înalt le-a adăugat din amintire și din închipuire.

Știai că despre „Fata cu cercel de perlă” nu se știe cu adevărat cine e femeia din tablou? Johannes Vermeer nu a lăsat nici nume, nici însemnări, iar lucrarea nu este un portret obișnuit, ci ceea ce olandezii numeau un „tronie” — un studiu de chip și de expresie, nu imaginea unei persoane anume. Chiar și celebrul cercel a fost pus la îndoială: unii cercetători cred că strălucirea lui e prea mare pentru o perlă adevărată și că ar putea fi doar sticlă lustruită.

Știai că „Nașterea lui Venus” a lui Sandro Botticelli a fost pictată pe pânză, nu pe lemn, cum se obișnuia la Florența acelei vremi? Artistul a folosit tempera pe o țesătură, iar pentru a-i da ușurință și luminozitate se crede că a amestecat în culori chiar și gălbenuș, obținând acele carnații palide și diafane. Se spune totodată că Botticelli a aplicat un strat subțire de alb peste anumite zone pentru a le proteja, un procedeu neobișnuit pentru epocă.

Știai că imensa pânză „Guernica” a lui Pablo Picasso este pictată doar în alb, negru și tonuri de gri? Artistul a renunțat cu bună știință la culoare pentru a reda oroarea bombardării orașului bască Guernica din 1937, dându-i lucrării aerul sec al unei fotografii de ziar. Picasso a cerut ca tabloul să nu se întoarcă în Spania cât timp aceasta nu va fi liberă; abia în 1981, după moartea lui Franco, opera a ajuns în cele din urmă la Madrid.

Știai că în „Sărutul” lui Gustav Klimt strălucirea aurie nu este doar o iluzie de culoare, ci foiță de aur adevărat? Klimt, fiul unui gravor în aur, a acoperit pânza cu foițe de aur și de argint, în ceea ce a rămas cunoscut drept „perioada sa de aur”. Cei doi îndrăgostiți, îngenuncheați pe marginea unei pajiști înflorite, par învăluiți într-o mantie de lumină care i-a făcut tabloul una dintre cele mai iubite imagini ale iubirii.

Știai că „Gânditorul” lui Auguste Rodin nu a fost gândit la început ca operă de sine stătătoare? Figura a fost concepută pentru monumentala „Poartă a Iadului”, inspirată de „Infernul” lui Dante, unde omul așezat, adâncit în cuget, veghea de sus asupra osândiților. Abia mai târziu a fost mărită și turnată separat, iar astăzi există numeroase exemplare originale din bronz, răspândite prin muzee din întreaga lume.

Știai că în tabloul „Las Meninas” pictorul Diego Velázquez s-a zugrăvit chiar pe sine, cu paleta și penelul în mână, în fața unei pânze uriașe? Privitorul stă parcă în locul regelui și al reginei Spaniei, care se ivesc doar ca o palidă reflexie într-o oglindă din fundul încăperii. Prin acest joc de priviri și oglinzi, Velázquez a răsturnat regulile portretului de curte, făcând din spectator însuși parte a scenei.

Știai că există nu una, ci mai multe versiuni ale „Țipătului” lui Edvard Munch? Artistul norvegian a realizat lucrarea în ulei, tempera, pastel și în gravuri litografiate. Munch a mărturisit că ideea i-a venit într-o seară, pe când se plimba și cerul s-a înroșit ca sângele, iar el a simțit „un țipăt nesfârșit trecând prin natură”; unii cercetători au legat acel cer aprins de cenușa vulcanului Krakatoa, ce colorase apusurile din acei ani.

Știai că „Coloana fără sfârșit” de la Târgu-Jiu, ridicată de Constantin Brâncuși în 1938, are un miez de metal ascuns în inima ei? Sub romburile de fontă turnată se află un stâlp de oțel care susține întreaga structură înaltă de aproape 30 de metri. Coloana face parte dintr-un ansamblu monumental închinat eroilor români din Primul Război Mondial, alături de Masa Tăcerii și de Poarta Sărutului, gândite pe o singură axă simbolică.

Știai că Brâncuși a cizelat „Domnișoara Pogany” în multe variante, timp de aproape două decenii? Inspirată de pictorița maghiară Margit Pogány, pe care o cunoscuse la Paris, lucrarea a fost reluată din nou și din nou, în marmură și în bronz, ochii mari și mâinile împreunate topindu-se cu fiecare versiune în forme tot mai pure. Când a fost expusă la New York, în 1913, criticii au batjocorit-o, numind-o „un ou”, însă azi e una dintre cele mai iubite sculpturi ale sale.

Știai că spaniolul Salvador Dalí a poreclit girafa în flăcări „monstrul apocaliptic masculin” al vremurilor sale? Imaginea animalului cu spinarea cuprinsă de foc revine în mai multe dintre tablourile sale de la sfârșitul anilor 1930, ca semn de război și de prăbușire ce se apropia peste Europa. În aceeași lucrare, femeile cu sertare deschise în trup trimit la ideile lui Freud despre tainele ascunse ale sufletului omenesc.

Basilica Sagrada Família din Barcelona, începută în 1882 și preluată de Antoni Gaudí în 1883, este încă neterminată după mai bine de 140 de ani. Gaudí, care știa că nu va apuca sfârșitul lucrării, ar fi spus că „nu se grăbește, fiindcă meșterul său, Dumnezeu, nu este grăbit”. Turnul central, închinat lui Iisus Hristos, este proiectat să facă din ea cea mai înaltă biserică din lume.

Sfumato este tehnica prin care Leonardo da Vinci topea contururile în umbre fine, fără linii tăioase, astfel încât trecerile să pară „ca fumul”. Chipul Giocondei își datorează surâsul enigmatic tocmai acestor voaluri de culoare aplicate în straturi subțiri, unele aproape transparente. Leonardo însuși descria efectul ca o trecere „fără linii și fără margini, în felul fumului”.

Din carierele de la Carrara, în Toscana, se scoate de peste două mii de ani o marmură albă și fină, folosită încă din vremea Romei antice. Din ea a cioplit Michelangelo Davidul și Pietà, alegând el însuși blocurile la fața locului, fiindcă spunea că statuia se află deja ascunsă în piatră și el doar înlătură prisosul. Aceleași cariere lucrează și astăzi.

Clarobscurul, jocul puternic dintre lumină și întuneric, a fost dus la desăvârșire de Caravaggio, care își scotea sfinții din beznă cu o rază tăioasă, ca dintr-un reflector. Contrastul dramatic, numit uneori tenebrism, dădea scenelor sacre o forță aproape teatrală. Sub această lumină aspră, un vameș ori un pescar căpăta măreția unei descoperiri lăuntrice.

Am văzut îngerul în marmură și am cioplit până l-am eliberat.

Simplitatea este suprema rafinare.