Știai că priceasna (numită și „chinonic”) este cântarea care se rostește în timpul împărtășirii, cuvântul venind din slavonescul „pričastie”, adică „împărtășire, cuminecare”? De obicei are un caracter liniștit, de rugăciune adâncă.
Știai că, spre deosebire de biserica apuseană, în Biserica Ortodoxă cântarea a rămas, prin tradiție, doar vocală — fără instrumente muzicale — pentru ca glasul omenesc, purtător al cuvântului și al rugăciunii, să rămână singurul „instrument”?
Știai că muzica gregoriană, cântarea liturgică a Bisericii Apusene, poartă numele Papei Grigorie cel Mare (secolele VI–VII), deși istoricii consideră astăzi că repertoriul s-a format și s-a fixat mai ales în perioada carolingiană, cu secole mai târziu?
Știai că notația muzicală apuseană cu linii pe portativ a fost dezvoltată în jurul secolului al XI-lea de călugărul Guido d'Arezzo, care a folosit un imn către Sfântul Ioan pentru a numi treptele scării muzicale — de acolo vin numele notelor: ut (do), re, mi, fa, sol, la?
Știai că, în cântarea gregoriană, o singură silabă poate fi cântată pe mai multe note înlănțuite, într-o înflorire melodică numită „melismă”? Cele mai bogate melisme apar adesea pe cuvântul „Alleluia”.
Știai că Johann Sebastian Bach obișnuia să scrie pe manuscrisele lucrărilor sale religioase literele „S.D.G.” — „Soli Deo Gloria”, adică „Numai lui Dumnezeu slavă” — iar la început adesea „J.J.”, „Jesu, juva” („Iisuse, ajută”)?
Știai că „Patimile după Matei” de Johann Sebastian Bach, una dintre cele mai mărețe lucrări religioase din istorie, sunt scrise pentru două coruri și două orchestre așezate față în față, ca un dialog, și au fost cântate întâi la Leipzig, în Vinerea Mare a anului 1727?
Știai că Bach a compus, ca parte a slujbei sale de cantor la Leipzig, peste 200 de cantate religioase păstrate până azi, fiindcă avea datoria de a oferi câte o cantată nouă pentru aproape fiecare duminică și sărbătoare a anului bisericesc?
Știai că numele „cantată” vine din italianul „cantare” (a cânta) și înseamnă, la origine, o lucrare „de cântat”, spre deosebire de „sonata”, care era o lucrare „de sunat” cu instrumente (de la „suonare”)?
Știai că multe cantate ale lui Bach se încheie cu un „coral” — o melodie de imn cunoscută întregii comunități — pentru ca la sfârșit credincioșii să recunoască un cântec familiar, ca o pecete de rugăciune comună?
Știai că marile coruri de biserică se împart de obicei pe patru voci — soprane, alto, tenori și bași — iar armonia pe patru voci a devenit un adevărat model al scrierii corale, folosit și astăzi la învățarea muzicii?
Știai că mult timp, în corurile bisericești apusene, vocile înalte erau cântate de băieți, deoarece prin tradiție femeile nu cântau în cor la slujbă? De aici vine sunetul aparte al corurilor de băieți, păstrat până azi în catedrale vestite.
Știai că orga, regina instrumentelor din bisericile apusene, funcționează suflând aer prin sute sau chiar mii de tuburi de mărimi diferite? Cel mai mic poate fi cât un creion, iar cele mai mari, de câțiva metri, dau sunetele grave, adânci.
Știai că strămoașa orgii, „hydraulis”, a fost inventată în Antichitate, în Alexandria, de un inginer numit Ctesibius, și folosea presiunea apei pentru a împinge aerul prin tuburi — de aceea numele înseamnă „orgă de apă”?
Știai că, în tradiția ortodoxă, chemarea la rugăciune se face adesea nu doar cu clopotul, ci și cu „toaca” — o scândură lungă de lemn (uneori de metal) lovită ritmic cu ciocănele? Bătaia ei imită, în tâlcuirea tradiției, ciocănitul lui Noe la corabie și chemarea la mântuire.
Știai că fiecare clopot are un sunet propriu, dat de mărimea, forma și aliajul din care e turnat — de obicei „bronz de clopot”, un amestec bogat în cupru și cositor? Clopotele mari, grave, se aud la kilometri depărtare peste sate și dealuri.
Știai că multe colinde românești păstrează, sub straiul creștin al Nașterii Domnului, urări foarte vechi de belșug, sănătate și rod bogat, semn că sărbătoarea a împletit vestirea creștină cu bucuria luminii ce se întoarce în miezul iernii?
Știai că însuși cuvântul „colind” se leagă, prin filieră latină, de „calendae” — începutul lunii, mai ales întâia zi a anului la romani — de unde și obiceiul urărilor cântate din casă în casă la cumpăna dintre ani?
Știai că, în tradiția răsăriteană, imnul „Lumină lină” („Fos ilaron”), cântat la vecernie când se aprind luminile serii, este socotit unul dintre cele mai vechi imne creștine păstrate, cu rădăcini încă din primele secole?
Știai că vestitul imn „Axionul” („Cuvine-se cu adevărat”), cântat la Sfânta Liturghie în cinstea Maicii Domnului, are un adaos despre care tradiția spune că i-ar fi fost descoperit în chip minunat unui călugăr de la Muntele Athos de către un înger?
Știai că sitarul indian are, pe lângă corzile care se ciupesc, un al doilea rând de corzi „simpatice” care nu se ating niciodată? Ele vibrează singure, prin rezonanță, atunci când sunt cântate notele, dând instrumentului acel bâzâit strălucitor și ecoul lui inconfundabil.
Știai că sitarul are talere metalice curbate (numite pardā) care pot fi mișcate cu degetele pentru a acorda fiecare notă? Astfel, același instrument poate fi potrivit pentru rāga diferite, în care unele intervale sunt mai înalte sau mai joase decât în muzica europeană.
Știai că marea cutie de rezonanță a sitarului este făcută adesea dintr-un dovleac uscat, tăiat și scobit? Uneori i se adaugă un al doilea dovleac în partea de sus a gâtului, pentru a îmbogăți sunetul.
Știai că la koto-ul japonez, un instrument lung cu treisprezece corzi întinse peste un corp de lemn, fiecare coardă are propria ei „punte” mobilă? Muzicianul mută aceste punți dintr-un loc în altul ca să schimbe acordajul, iar cu mâna stângă apasă corzile pentru a ridica ușor sunetul.
Știai că numele instrumentului japonez shakuhachi vine chiar din lungimea lui? „Shaku” și „hachi” înseamnă o unitate și opt zecimi de măsură veche, adică lungimea clasică a fluierului de bambus, ținut vertical și suflat peste marginea tăiată oblic.
Știai că shakuhachi, fluierul de bambus al călugărilor japonezi, a fost cândva folosit nu doar pentru muzică, ci ca sprijin pentru meditație? Suflarea îndelungată într-o singură notă era socotită o formă de rugăciune tăcută, o „respirație a sufletului”.
Știai că un ansamblu gamelan din Indonezia este acordat ca un întreg și nu poate fi amestecat cu altul? Instrumentele de bronz sunt potrivite între ele la turnare, așa că fiecare gamelan are „glasul” lui propriu, ușor diferit de al celorlalte.
Știai că în gamelanul indonezian două instrumente asemănătoare sunt acordate anume puțin diferit unul față de celălalt? Când sună împreună, undele lor se întâlnesc și nasc o bătaie plutitoare, o strălucire tremurândă pe care muzicienii o numesc „respirația” ansamblului.
Știai că didgeridoo-ul aborigenilor australieni este uneori scobit chiar de termite? Insectele mănâncă miezul moale al unui trunchi de eucalipt, iar oamenii aleg apoi lemnul deja golit pe dinăuntru și îl curăță pentru a-l transforma în instrument.
Știai că un cântăreț la didgeridoo poate ține sunetul neîntrerupt minute în șir, fără pauză de respirație? El folosește „respirația circulară”: trage aer pe nas în timp ce împinge afară, cu obrajii, aerul rămas în gură.