Știai că hora se joacă în cerc, cu mâinile prinse, ca semn că nimeni nu e mai presus și nimeni mai prejos? Cercul horei, deschis tuturor, era la sate locul unde satul întreg se aduna laolaltă — copii, tineri și bătrâni — iar rotirea lui lină era ca o icoană a unirii și a bunei-înțelegeri.
Diapazonul modern folosește nota La de deasupra lui do central acordată la 440 Hz, standard adoptat internațional în 1955 și confirmat de ISO în 1975. Multe orchestre europene acordă însă mai sus, la 442 sau chiar 443 Hz, pentru un sunet mai strălucitor.
Înainte de fiecare concert, întreaga orchestră se acordează după oboi, care dă nota La. Motivul este că sunetul oboiului are un timbru pătrunzător, stabil și ușor de auzit de toți instrumentiștii.
Simfonia a 9-a a lui Beethoven a fost prima simfonie majoră care a inclus voci și cor, prin celebra „Odă bucuriei”. Compozitorul era complet surd când a scris-o și a dirijat premiera din 1824 fără să audă nimic.
Se spune că, la premiera Simfoniei a 9-a, Beethoven, surd, a continuat să bată tactul cu spatele la public, iar o solistă l-a întors cu blândețe ca să vadă ovațiile pe care nu le putea auzi.
Simfonia „Neterminată” a lui Franz Schubert are doar două părți complete, în loc de patru câte avea de obicei o simfonie. A fost descoperită și interpretată abia în 1865, la peste patruzeci de ani după moartea compozitorului.
Herbert von Karajan a condus Filarmonica din Berlin timp de aproape treizeci și cinci de ani și obișnuia să dirijeze cu ochii închiși, pentru a se concentra deplin asupra sunetului.
Dirijorul Sergiu Celibidache, român de origine, refuza aproape complet să facă înregistrări, fiindcă era convins că muzica este o experiență irepetabilă, vie, care nu poate fi prinsă pe disc.
Arturo Toscanini avea o memorie muzicală atât de bună încât dirija concerte întregi fără partitură în față. Se povestește că memoria vizuală slabă îl obligase de tânăr să învețe totul pe de rost.
Bagheta dirijorului nu a existat dintotdeauna: în trecut, ansamblul era condus lovind podeaua cu un baston. Compozitorul Jean-Baptiste Lully a murit din cauza unei asemenea „baghete” grele, care i-a rănit piciorul și a provocat o infecție fatală.
Metronomul, aparatul care măsoară tempoul muzical, a fost brevetat de Johann Maelzel în 1815. Beethoven a fost printre primii mari compozitori care a notat indicații de metronom în partiturile sale.
Într-o orchestră simfonică, viorile sunt împărțite în două grupuri, viorile întâi și viorile a doua, care cântă adesea linii melodice diferite. Concertmaestrul, primul violonist, este considerat al doilea conducător al orchestrei după dirijor.
Contrabasul este cel mai mare instrument cu coarde din orchestră și se cântă de obicei stând în picioare sau pe un scaun înalt. Sunetul său grav susține întreaga armonie a ansamblului, ca o temelie.
Harpa modernă de concert are 47 de corzi și șapte pedale, fiecare pedală putând modifica înălțimea notelor pe trei poziții. Harpistul cântă practic și cu mâinile, și cu picioarele.
Timpanele, marile tobe rotunde din spatele orchestrei, pot fi acordate la înălțimi precise cu ajutorul unei pedale. Sunt printre puținele instrumente de percuție care produc note clar definite.
Tradiția ca publicul să nu aplaude între părțile unei simfonii este relativ recentă. În vremea lui Mozart și Beethoven, ascultătorii aplaudau adesea după o parte reușită, ba chiar cereau repetarea ei pe loc.
Când un solist sau un dirijor este chemat înapoi pe scenă pentru aplauze repetate, gestul se numește „bis”. Cuvântul vine din latină și înseamnă „de două ori”, adică cererea de a repeta.
Sala de concert Musikverein din Viena, cu celebra ei „Sală de Aur”, este considerată una dintre cele mai bune din lume din punct de vedere acustic. Aici are loc în fiecare an renumitul Concert de Anul Nou.
Acustica unei săli de concert depinde de forma pereților, de materiale și chiar de numărul de spectatori prezenți. Un public numeros absoarbe sunetul altfel decât o sală goală, motiv pentru care repetițiile sună diferit de spectacol.
Așezarea instrumentelor pe scenă nu este întâmplătoare: instrumentele cu coarde stau în față, suflătorii de lemn la mijloc, alămurile și percuția în spate. Astfel, sunetele mai puternice nu le acoperă pe cele mai delicate.
Ravel a compus „Bolero” ca un experiment: aceeași temă se repetă neîncetat, crescând treptat în intensitate prin adăugarea instrumentelor. Compozitorul însuși o considera o piesă aproape fără muzică, doar orchestrație pură.
Premiera baletului „Ritualul primăverii” al lui Stravinski, la Paris în 1913, a stârnit un adevărat scandal în sală. Ritmurile îndrăznețe și coregrafia neobișnuită au provocat huiduieli și încăierări între spectatori.
Vioara are patru corzi acordate în cvinte, iar corpul ei gol acționează ca o cutie de rezonanță ce amplifică sunetul. Viorile construite de Antonio Stradivari acum peste trei sute de ani sunt încă printre cele mai căutate din lume.
Un pian de concert modern are 88 de clape și peste 200 de corzi întinse cu o forță totală de mai multe tone asupra cadrului de fontă. De aceea instrumentul trebuie acordat periodic de un profesionist.
Corul din spatele orchestrei poate număra uneori peste o sută de voci, împărțite pe patru registre: soprane, alto, tenori și bași. Împreună cu orchestra, ei pot depăși două sute de interpreți pe scenă.
Compozitorul român George Enescu a fost și un violonist strălucit, cu o memorie muzicală legendară. Se spune că putea reține o partitură întreagă după o singură lectură.
Fluierul de aur al flautelor de concert nu este doar decorativ: unele flaute profesioniste sunt făcute din argint, aur sau chiar platină, materiale care influențează timbrul și strălucirea sunetului.
Știai că opera „Tosca” de Giacomo Puccini a fost scrisă anume pentru soprana română Hariclea Darclée? Ea a cântat rolul titular la premiera mondială de la Roma, în anul 1900, iar celebra arie „Vissi d'arte” i-a fost dedicată.
Știai că Maria Callas, una dintre cele mai mari soprane ale secolului XX, s-a născut la New York într-o familie de greci și era supranumită „La Divina” pentru intensitatea aparte cu care trăia fiecare rol pe scenă?
Știai că tenorul italian Enrico Caruso a fost printre primii mari cântăreți de operă care și-au înregistrat glasul pe discuri? Vânzarea acestor înregistrări la începutul secolului XX a răspândit iubirea pentru operă în întreaga lume.