Credință

Doi frați locuiau în aceeași chilie. Unul mulțumea lui Dumnezeu pentru fiecare zi, chiar și pentru cele grele; celălalt cârtea mereu că îi lipsește câte ceva. După un an, cel mulțumitor avea fața luminoasă și pace în inimă, iar cel cârtitor rămăsese posomorât. Un bătrân le-a spus: „Amândoi ați avut aceeași pâine; deosebirea a făcut-o mulțumirea.”

Un pustnic primea în chilia lui pe oricine bătea la ușă, fie ziua, fie noaptea. Un frate l-a întrebat cum de nu se supără de atâta tulburare. Bătrânul a zis: „Când deschid ușa unui străin, mi se pare că Îl primesc pe Hristos însuși, căci El a spus: străin am fost și M-ați primit. Cum să mă supăr, când vine Domnul în casa mea?”

Se povestește că un bătrân, aflând că un frate vine să-l cerceteze, s-a bucurat și a rânduit puțină apă rece și fructe. Ucenicul a mormăit că nu se cade atâta cinste pentru un simplu drumeț. Bătrânul i-a zis: „Fiule, ospitalitatea nu se măsoară cu bogăția mesei, ci cu căldura inimii care întâmpină.”

Un frate cârtea că nevoințele lui rămân fără rod și că nu simte nicio bucurie. Un bătrân i-a zis: „Ai băgat de seamă că soarele răsare în fiecare dimineață pentru tine, fără să-l fi cerut? Iată cel dintâi dar. Mulțumește pentru el, și inima ți se va deschide și pentru celelalte.”

Un avvă avea obiceiul de a mulțumi cu glas tare pentru orice lucru: pentru pâine, pentru umbra copacului, pentru un cuvânt bun. Un ucenic l-a întrebat de ce mulțumește pentru lucruri atât de mici. Bătrânul a răspuns: „Cine nu mulțumește pentru cele mici, nu va ști să mulțumească nici pentru cele mari. Recunoștința se învață din picătură.”

O femeie săracă a adus la mănăstire un coș cu câteva mere din grădina ei. Portarul voia s-o trimită înapoi, socotind darul prea neînsemnat. Dar bătrânul stareț a ieșit, a primit coșul cu amândouă mâinile și a spus: „Acest dar mic e udat cu osteneala și dragostea ei; este mai scump decât toate cămările noastre.”

Un frate întristat a venit la un bătrân și i-a zis: „Nu mai am bucurie în rugăciune.” Bătrânul l-a întrebat: „Ai mulțumit astăzi lui Dumnezeu?” Fratele a tăcut. „Iată pricina,” a zis bătrânul. „Bucuria este fiica mulțumirii. Începe a mulțumi, și bucuria se va întoarce la tine ca apa la izvorul ei.”

Se spune despre un bătrân milostiv că împărțea săracilor tot ce primea, oprindu-și doar strictul trebuincios. Când era întrebat cum de rămâne mereu senin, deși nu strânge nimic, răspundea: „Bucuria mea nu stă în ce am, ci în ce dăruiesc. Mâna care dă rămâne mai bogată decât cea care ține.”

Un călător a poposit seara la coliba unui sihastru. Neavând pat, sihastrul i-a dat rogojina lui, iar el a dormit pe pământul gol. Dimineața, călătorul, rușinat, i-a mulțumit. Bătrânul i-a zis zâmbind: „Nu-mi mulțumi mie. Astă-noapte am dormit mai bine ca oricând, căci am avut un oaspete drag și inima mea era în pace.”

Un ucenic l-a întrebat pe avvă care este cea mai scurtă cale către bucuria duhovnicească. Bătrânul a luat un pahar de apă, l-a ridicat spre cer și a mulțumit lui Dumnezeu pentru el, apoi a spus: „Iată calea. Mulțumește pentru ce ai acum, și cerul se va deschide în inima ta încă din clipa aceasta.”

Doi drumeți au ajuns la o fântână în arșița zilei. Unul a băut și a plecat mai departe fără o vorbă; celălalt a băut, apoi s-a întors și a mulțumit fântânii și Celui ce o umple cu apă. Un bătrân care-i privea a spus ucenicului său: „Vezi? Aceeași apă i-a răcorit pe amândoi, dar numai unul a plecat și cu sufletul răcorit.”

Un copil a cerut o stea. „Nu poți ține o stea în palmă”, i-a spus tatăl. „Dar poți ține minte o noapte în care ai privit-o.” Uneori, frumusețea nu se prinde — se păstrează.

Un om se plângea că nu-și găsește drumul noaptea. „Aprinde un felinar”, i s-a spus. „Dar nu-mi luminează decât un pas”, zise el. „Fă pasul acela”, a venit răspunsul, „și felinarul îți va lumina următorul.” Așa se merge și către lucrurile mari: un pas, apoi încă unul.

Un învățăcel se plângea că e prea mic ca să schimbe ceva în lume. Bătrânul l-a scos afară noaptea și i-a arătat o singură stea. „Vezi cât e de mică? Și totuși, corăbierii și-au găsit drumul după ea mii de ani.” Nu mărimea luminează, ci statornicia.

Doi drumeți s-au rătăcit noaptea. Unul privea în jos, spăimântat de gropi; celălalt privea în sus și mergea după stele. La răsărit, doar cel care privise cerul ajunsese undeva. Ce privești cel mai des îți hotărăște drumul.

Un om se plângea că nopțile lui sunt prea întunecate. Un bătrân i-a spus: „Aprinde tu o singură lumânare și pune-o la fereastră.” A doua zi, un drumeț rătăcit i-a mulțumit: lumina aceea mică îl scosese la drum. Uneori, lumina pe care o aprinzi pentru tine luminează pe altcineva.

Un tânăr voia să prindă o stea și a plecat noaptea pe munte, cu mâinile întinse. N-a prins nimic. Dar, coborând în zori, a văzut satul întreg trezindu-se în lumină și a înțeles: nu stelele erau de prins, ci dimineața de așteptat.

Doi frați priveau cerul. „Ce mici suntem”, oftă unul. „Ce iubiți suntem”, zâmbi celălalt, „dacă Cel ce a făcut atâtea stele își aduce aminte și de noi.” Aceeași boltă, două inimi — și fiecare a plecat cu ce a căutat.

Bătrânii spuneau că, demult, o mamă și copiii ei fugeau de o fiară pe câmp deschis, fără loc de ascuns. Când puterile i-au părăsit, au strigat spre cer. Iar cerul, milostiv, i-a ridicat pe toți și i-a așezat sus, unul lângă altul, ca o cloșcă cu puii ei. De atunci Găinușa strălucește în nopțile de toamnă, ca să știe orice om ostenit că, atunci când pe pământ nu mai e scăpare, cerul își face loc pentru cei nevinovați.

Se povestește că Ursa Mare a fost cândva o mamă care și-a căutat copilul rătăcit prin păduri fără să se oprească vreodată. Zeii, văzând că dragostea ei nu cunoaște odihnă, au ridicat-o pe boltă, ca să vegheze de sus asupra tuturor. De aceea Carul Mare nu apune niciodată sub zare, ci se rotește veșnic în jurul stelei de miazănoapte: o mamă care nu-și părăsește nicicând copiii din priviri.

Orion, spun grecii de demult, era cel mai iscusit vânător, atât de mândru de puterea lui, încât se lăuda că nu e fiară pe care să n-o poată răpune. Dar o gânganie mică, un scorpion, l-a doborât acolo unde brațul lui vânjos nu s-a putut apăra. Zeii i-au așezat pe amândoi pe cer, dar la depărtare unul de altul: când Scorpionul răsare, Orion se ascunde sub zare. Așa au vrut ei să ne aducă aminte că nici cel mai tare om nu e mai presus de cele mărunte.

În satele noastre se spunea că brâul acela alb de stele de pe cer e Calea Robilor: drumul pe care, demult, robii duși în pribegie și-l însemnau ca să-și găsească întoarcerea spre casă. Alții îl numeau Calea Laptelui, de la laptele vărsat de o mână nevăzută peste întuneric. Oricum i-ai zice, bătrânii ridicau degetul spre el și șopteau: „Cine s-a rătăcit vreodată, tot are un drum însemnat pe cer spre care să privească.

Ciobanii de la munte cunoșteau o stea mare și limpede, care răsărea la ceasul când trebuia pornit cu oile spre stână. O numeau Steaua Ciobanului. Ea nu era cea mai strălucitoare de pe cer, dar era credincioasă: răsărea mereu la vremea ei. Bătrânul cioban spunea flăcăilor: „Nu căuta steaua care strălucește cel mai tare, ci pe aceea care nu te minte niciodată la ceasul ei.

Se spune că Luna și Soarele erau frate și soră și se iubeau atât de mult, încât voiau să nu se despartă niciodată. Dar dacă ar fi rămas amândoi pe cer deodată, lumea n-ar mai fi avut nici odihna nopții, nici căldura zilei. Așa că au primit poruncă să se caute veșnic, fără să se ajungă: unul răsare când celălalt apune. De aceea Luna e blândă și puțin tristă — poartă în lumina ei dorul după fratele pe care îl vede doar în zori și în amurg.

Chinezii de demult povesteau despre Ciobanul și Țesătoarea, doi îndrăgostiți despărțiți de un râu de stele — Calea Laptelui. Doar o dată pe an, în a șaptea noapte a lunii a șaptea, o mulțime de coțofene se adună și își întind aripile ca o punte peste cer, ca cei doi să se poată întâlni o singură noapte. Iată cum și o iubire despărțită de tot cerul găsește, măcar o dată, un pod făcut din aripi mărunte adunate laolaltă.

Amerindienii din prerii spuneau că cele șapte stele ale Găinușei sunt șapte frați care, jucându-se, s-au ridicat dansând tot mai sus, până s-au desprins de pământ și au rămas pe cer. O stâncă înaltă a crescut sub ei ca să-i ducă spre înalt. Bătrânii arătau copiilor acele stele și îi învățau: uneori, jocul curat al celor nevinovați îi înalță atât de sus, încât cerul îi păstrează pentru totdeauna.

Grecii povesteau despre Casiopeea, o împărăteasă care se lăuda că e mai frumoasă decât toate. Pentru trufia ei a fost așezată pe cer legată de scaunul ei, care se rotește necontenit — jumătate din timp cu capul în jos. Așa au vrut zeii să arate tuturor: cine se înalță prin fală singur, se pomenește, mai devreme sau mai târziu, întors cu susul în jos înaintea lumii.

Se spune că steaua căzătoare e un suflet care pleacă din lume ori o rugăciune care urcă. Bătrânele ne învățau că, atunci când vezi o stea căzând, să-ți faci iute o dorință curată — dar nu pentru tine, ci pentru cineva drag. Căci steaua cade repede, cât un gând bun, și cine în clipa aceea se gândește la altul, acela a prins tocmai lumina care se stingea.

Luceafărul de dimineață și Luceafărul de seară păreau oamenilor două stele diferite: una vestea ziua, cealaltă cobora odată cu noaptea. Abia mai târziu au înțeles că e una și aceeași stea. Așa e și cu omul credincios: îl vezi vestind bucuria dimineții și mângâind tristețea serii, și crezi că sunt doi — dar e aceeași inimă, care luminează la fel și la răsărit, și la apus.

Ciobanii spuneau că, într-o noapte de iarnă, un păstor sărac și-a pierdut mielul cel mic în viscol. A pornit să-l caute, deși toți îi ziceau să-l lase. Sus, pe cer, o stea a coborât puțin, spun ei, și i-a arătat calea printre nămeți până la staulul unde tremura mielul. De atunci se zice că cine pornește să caute și pe cel mai neînsemnat dintre ai săi capătă și o stea care să-i țină lumina.