Călătorii

Muntele Tabor, rotunjit deasupra câmpiei Galileii, păstrează amintirea Schimbării la Față, când chipul lui Hristos a strălucit ca soarele. Pelerinii urcă serpentinele spre biserica din vârf, căutând o rază din acea lumină neînserată.

La Nazaret, în Bazilica Bunei Vestiri, se cinstește locul unde îngerul i-a adus Fecioarei vestea cea bună. Prin ulițele orașului galileean încă plutește liniștea anilor tăcuți în care a copilărit Mântuitorul.

Pe malul Iordanului, la locul Botezului, pelerinii coboară în apa în care Ioan L-a botezat pe Hristos. Râul curge molcom printre sălcii, iar cei veniți de departe își cufundă mâinile, reînnoind în inimă făgăduința botezului lor.

La Fatima, în Portugalia, într-o câmpie unde s-a arătat Fecioara la trei ciobănași, se adună mulțimi cu lumânări în noapte. Rugăciunea rostită în cor sub cerul deschis are puterea de a alina și cea mai grea povară.

La Padova odihnește Sfântul Anton, ocrotitorul celor ce caută ce au pierdut și mângâietorul celor necăjiți. Bazilica lui primește neîncetat pelerini care lasă bilețele cu rugăciuni și pleacă cu inima mai ușoară.

La Częstochowa, mănăstirea de pe Jasna Góra păstrează icoana Maicii Domnului cea Neagră, inima credinței poloneze. Pelerini vin pe jos, zile întregi, ca să se închine chipului străvechi și să-și încredințeze durerile ocrotirii ei.

La Bari, în sudul Italiei, se cinstesc moaștele Sfântului Nicolae, mult iubitul făcător de minuni. Pelerini ortodocși și catolici deopotrivă coboară în cripta bazilicii, aducând înaintea sfântului rugăciunile și recunoștința lor.

În România, la mănăstirea Nicula din Ardeal, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului adună la Sfânta Marie mii de pelerini. Ei vin pe jos, cu prapori și cântări, într-un pelerinaj de credință ce ține de veacuri.

La Iași, în racla din Catedrala Mitropolitană, odihnesc moaștele Cuvioasei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. În fiecare toamnă, șiruri nesfârșite de pelerini așteaptă zile și nopți ca să se închine sfintei și să-i ceară alinare.

În nopțile de iarnă ale Laponiei, cerul se aprinde în văluri verzi și liliachii care dansează lin peste zăpezi. Aurora boreală pare o rugăciune de lumină, șoptită deasupra tăcerii albe.

Deasupra Islandei, când geana zilei se stinge, aurora se revarsă în perdele tremurătoare peste câmpurile de lavă și ghețari. Stai și privești, iar sufletul se face deodată mai larg.

În nordul Norvegiei, dincolo de cercul polar, aurora aprinde cerul în arcuri verzui ce se oglindesc în fiordurile înghețate. E o frumusețe care te face să taci și să mulțumești.

Cascadele Iguazu se prăvălesc în sute de brațe printre pădurea tropicală, ridicând o ceață argintie plină de curcubeie. Vuietul lor te învăluie ca un imn nesfârșit al apelor.

La Cascada Victoria, râul Zambezi se năruie peste o prăpastie largă, iar aburul se înalță atât de sus încât localnicii o numesc „fumul care tună”. Priveliștea îți taie răsuflarea și te umple de smerenie.

În inima Parcului Yellowstone, izvorul Grand Prismatic strălucește în cercuri de albastru, verde, galben și portocaliu, ca o floare uriașă de apă fierbinte. Aburii calzi urcă lin spre cer.

Fiordurile Norvegiei se strecoară adânc între munți abrupți, iar apa lor liniștită oglindește cascadele și satele agățate de maluri. E un ținut al tăcerii înalte, unde totul îndeamnă la contemplare.

Munții Zhangjiajie își înalță coloanele de piatră învăluite în ceață, ca niște turnuri suspendate între cer și pădure. Rătăcind printre ei, ai senzația că pășești într-un tablou vechi chinezesc.

La Pamukkale, izvoarele calde au închegat de-a lungul veacurilor terase albe de calcar, pline cu apă turcoaz. „Castelul de bumbac” pare o scară de nea coborâtă din munte spre vale.

Antelope Canyon se răsucește în valuri de gresie roșiatică prin care lumina coboară în raze aurii. Pereții netezi par sculptați de o mână blândă, iar liniștea dinăuntru e aproape sfântă.

Lacurile din Plitvice se revarsă unul în altul prin cascade line, în ape de un verde-turcoaz limpede. Poteci de lemn te poartă prin pădure, printre căderi de apă ce cântă neîncetat.

În peșterile de gheață ale ghețarilor, lumina se strecoară prin pereți albaștri, netezi ca sticla. Pășești într-o catedrală înghețată, unde fiecare boltă pare tăiată din safir.

Deasupra Cappadociei, la răsărit, zeci de baloane colorate se ridică lin peste valea cu hornuri de piatră. Sub ele se întind bisericile săpate în stâncă de pustnicii de odinioară.

În Deșertul Namib, dunele roșcate se înalță până la marginea oceanului, cele mai vechi din lume. La răsărit umbrele lor lungi desenează pe nisip linii curate, de o frumusețe aspră.

Marea Barieră de Corali se întinde sub apele calde ca o grădină vie de culori, plină de pești și corali. E cea mai mare structură zidită de făpturi vii, o minune tăcută a adâncului.

Everestul, cel mai înalt vârf al lumii, își ridică creștetul de zăpadă și gheață peste crestele Himalaiei. Îl privești de departe și simți deodată cât de mic și cât de binecuvântat ești.

Lacul Louise, cuibărit între munții stâncoși ai Canadei, strălucește într-un turcoaz aprins hrănit de ghețari. Oglinda lui răsfrânge piscurile, iar liniștea locului te învață răbdarea.

Vara, câmpurile de lavandă din Provence se întind în valuri liliachii până la orizont, îmbălsămând aerul cald. Zumzetul albinelor și lumina blândă a serii fac din ele un colț de rai.

Muntele Fuji, cu conul său desăvârșit acoperit de nea, veghează senin deasupra Japoniei. Oglindit în lacurile de la poale, pare o rugăciune de piatră ridicată către cer.

Ghețarul Perito Moreno înaintează lin dinspre munți, iar din când în când blocuri uriașe de gheață se desprind cu bubuit în lacul de dedesubt. Pereții lui albaștri par sculptați din lumină.

Insulele Faroe se ridică din ocean cu faleze verzi înfășurate în ceață, brăzdate de cascade ce se prăvălesc direct în valuri. E un ținut aspru și tăcut, unde vântul povestește neîncetat.