Artă

În Capela Scrovegni din Padova, Giotto a pictat cerul cu un albastru profund obținut din lapislazuli, cel mai scump pigment al vremii, mai prețios chiar decât aurul. Bolta întreagă a fost acoperită cu acest ultramarin, ceea ce transformă capela într-un firmament înstelat continuu, semn al bogăției comanditarului Enrico Scrovegni.

În fresca „Bocirea lui Hristos” din aceeași capelă, Giotto a pictat pentru prima dată îngeri care plâng cu adevărat, contorsionați de durere pe cer, rupând convenția figurilor bizantine impasibile. Această exprimare directă a emoției umane este considerată un moment de cotitură în istoria picturii occidentale.

În fresca „Sfânta Treime” de la biserica Santa Maria Novella din Florența, Masaccio a folosit pentru prima dată în pictură o perspectivă liniară riguros construită, cu un punct de fugă unic. Iluzia este atât de exactă încât spațiul boltit pare o adevărată capelă săpată în perete, demonstrând matematic principiile lui Brunelleschi.

Știai că Masaccio a murit la doar 26 sau 27 de ani, probabil la Roma în 1428, în împrejurări atât de neclare încât s-a zvonit că ar fi fost otrăvit? În ciuda vieții scurte, frescele sale din Capela Brancacci au devenit o adevărată școală, unde generații de pictori, printre care se spune și Michelangelo, au venit să copieze și să învețe.

Frescele Capelei Brancacci au fost acoperite secole de-a rândul de funingine și de repictări. Restaurarea din anii 1980 a scos la iveală culorile luminoase originale ale lui Masaccio și a descoperit că frunzele care acopereau nuditatea lui Adam și Eva din „Alungarea din Rai” fuseseră adăugate mult mai târziu, din pudoare.

Fra Angelico, călugăr dominican, a pictat în mănăstirea San Marco din Florența câte o frescă în aproape fiecare chilie a fraților, pentru meditație și rugăciune. Se spune că nu punea niciodată mâna pe penel fără a se ruga mai întâi și că nu a modificat vreodată ce pictase, considerând că mâna îi era călăuzită de har.

În celebra „Bunavestire” de la San Marco, Fra Angelico a plasat scena într-o loggie cu arcade de o simplitate austeră, potrivită vieții monahale. Sub frescă a scris un îndemn latin pentru frații care treceau prin fața ei, amintindu-le să spună o rugăciune Fecioarei atunci când o privesc.

„Nașterea lui Venus” a lui Botticelli este una dintre primele picturi monumentale pe pânză, nu pe lemn, din Renaștere. Botticelli a adăugat în albul veșmintelor și al carnației un strat subțire de alabastru pudrat, care dă suprafeței o luminozitate mată, aproape ca de fildeș.

În „Primăvara” lui Botticelli, botaniștii au identificat peste 130 de specii de plante redate cu asemenea precizie încât multe pot fi recunoscute după frunză și floare. Multe dintre ele înfloresc primăvara în jurul Florenței, întărind alegoria anotimpului reînnoirii.

Sub influența predicilor înflăcărate ale lui Savonarola, Botticelli și-ar fi aruncat el însuși unele lucrări cu subiect păgân în „rugul vanităților” din Florența. Către sfârșitul vieții, arta lui a devenit mai auster religioasă, iar faima i-a apus atât de mult încât a fost aproape uitat până la redescoperirea din secolul al XIX-lea.

În „Biciuirea lui Hristos”, Piero della Francesca a construit un spațiu cu o perspectivă atât de precisă încât cercetătorii au putut reconstitui matematic planul întregii clădiri redate. Scena principală, cu biciuirea, este împinsă în fundal, în timp ce trei figuri enigmatice ocupă prim-planul, iar identitatea lor este dezbătută de secole.

Piero della Francesca a fost nu doar pictor, ci și matematician, autor al unor tratate despre perspectivă și despre solidele geometrice. În ultimii ani ai vieții și-ar fi pierdut vederea, iar reputația lui de pictor a fost eclipsată o vreme de cea de teoretician al geometriei.

În „Botezul lui Hristos”, Piero della Francesca a redat apele râului Iordan atât de limpezi și nemișcate încât reflectă dealurile de pe fundal ca o oglindă. Peisajul senin din spate seamănă izbitor cu valea Tibrului din jurul orașului natal al pictorului, Borgo San Sepolcro.

Paolo Uccello era atât de fascinat de perspectivă încât, potrivit lui Vasari, își petrecea nopțile studiind puncte de fugă, iar când soția îl chema la culcare, răspundea că perspectiva îi este o desfătare tare dulce. Această obsesie se vede în „Bătălia de la San Romano”, unde lăncile căzute pe pământ sunt aranjate ca linii care converg riguros.

Cele trei panouri ale „Bătăliei de la San Romano” de Paolo Uccello sunt astăzi împrăștiate în trei muzee diferite: la Londra, la Florența și la Paris. Inițial ele împodobeau împreună o încăpere din palatul familiei Medici, formând o singură panoramă continuă a bătăliei.

Ce desfătare dulce este această perspectivă!

Cel care face lucrurile lui Hristos trebuie să rămână mereu cu Hristos.

Cerul pentru care Leonardo da Vinci a inventat tehnica numită „sfumato” topește contururile într-o ceață fină de treceri aproape imperceptibile. La „Gioconda”, marginile pleoapelor și colțurile gurii se pierd în umbre subtile, iar zâmbetul pare că se schimbă după cum îl privești, pentru că trăsăturile sunt lăsate deliberat nefinisate.

„Cina cea de Taină” a lui Leonardo din refectoriul mănăstirii Santa Maria delle Grazie din Milano a început să se degradeze aproape imediat, pentru că artistul a pictat pe zid uscat cu un amestec experimental de tempera și ulei, în loc de fresca umedă tradițională. Deja în timpul vieții sale culorile se cojeau, iar de-a lungul secolelor lucrarea a fost restaurată de nenumărate ori.

În august 1911, „Gioconda” a fost furată de la Luvru de Vincenzo Peruggia, un lucrător italian care ascunsese tabloul sub haină și l-a ținut doi ani. Furtul, mai mult decât valoarea artistică, a transformat portretul într-cea mai celebră pictură din lume, atrăgând mulțimi care veneau doar să privească peretele gol.

„Școala din Atena”, fresca lui Rafael din Camerele Vaticanului, adună marii gânditori ai antichității, dar chipurile lor sunt de fapt portrete ale contemporanilor artistului. Se crede îndeobște că Platon are trăsăturile lui Leonardo da Vinci, iar Heraclit, figura gânditoare sprijinită de un bloc de marmură, ar fi un omagiu adus lui Michelangelo.

Rafael s-a strecurat pe sine în „Școala din Atena”: în colțul din dreapta, printre matematicieni, un tânăr cu beretă neagră privește direct spre spectator. Acela este chiar pictorul, semnătura sa discretă într-o compoziție dedicată filozofiei.

Michelangelo a pictat bolta Capelei Sixtine între 1508 și 1512, în picioare pe o schelă construită special, cu capul dat pe spate, nu întins pe spate cum spune legenda. Vopseaua îi picura pe față, iar într-un sonet plin de umor amar se plângea că bărbia i s-a lipit de ceafă și că devenise „o gușă precum pisicile din Lombardia”.

În „Facerea lui Adam” de pe bolta Sixtină, unii cercetători și medici au observat că mantia roșie din jurul lui Dumnezeu și al îngerilor seamănă izbitor cu secțiunea unui creier uman. Ipoteza, propusă în 1990 de medicul Frank Meshberger, sugerează că Michelangelo, bun cunoscător al anatomiei din disecții, ar fi ascuns creierul ca simbol al darului divin al inteligenței.

Restaurarea frescelor Capelei Sixtine, încheiată în 1994, a curățat secole de funingine de la lumânări și de lac întunecat, dezvăluind culori strălucitoare, aproape stridente, care i-au uimit pe specialiști. Michelangelo, considerat multă vreme un maestru al tonurilor sumbre, s-a dovedit un colorist îndrăzneț, cu roz, verde acid și galben luminos.

„Judecata de Apoi” de pe peretele altarului Sixtinei a stârnit scandal prin nuditatea figurilor, iar după moartea lui Michelangelo pictorul Daniele da Volterra a fost însărcinat să acopere părțile intime cu văluri și draperii. Din pricina aceasta a rămas în istorie cu porecla batjocoritoare „Il Braghettone”, adică „făcătorul de nădragi”.

Correggio, maestrul din Parma, a pictat cupola catedralei cu „Adormirea Maicii Domnului”, folosind un „di sotto in sù” amețitor, o perspectivă privită de jos în sus. Vârtejul de trupuri și nori care urcă spre cer a fost atât de îndrăzneț încât un canonic l-a comparat disprețuitor cu „un tocan de broaște”, deși generațiile următoare l-au socotit revoluționar.

„Noaptea” a lui Correggio, cunoscută și ca „Nașterea lui Isus”, este una dintre primele picturi în care lumina izvorăște chiar din pruncul divin, luminând chipurile din jur în întunericul nopții. Acest efect de lumină miraculoasă, ce vine din interiorul scenei, a influențat profund clarobscurul pictorilor de mai târziu.

Rafael a murit tânăr, la doar 37 de ani, în Vinerea Mare a anului 1520, iar Roma întreagă l-a plâns. A fost înmormântat în Panteon, după propria dorință, cu un epitaf latinesc scris de Pietro Bembo care spunea că, în timp ce el trăia, natura se temea să nu fie întrecută, iar la moartea lui se temea să nu piară odată cu el.

„Madonna Sixtină” a lui Rafael, pictată pentru o biserică din Piacenza, ascunde în partea de jos doi îngerași cu coatele sprijinite, plictisiți și visători. Acest detaliu minuscul a devenit unul dintre cele mai reproduse motive din istoria artei, apărând pe nenumărate cărți poștale, timbre și obiecte, adesea uitându-se că provine dintr-o mare pală de altar.