Artă

Știai că marea Frize a Altarului din Pergam, cu Gigantomahia sa, întinde pe peste o sută de metri o luptă înverșunată între zei și giganți, cu trupuri musculoase încordate și veșminte fluturând? Reliefurile ies atât de mult din fundal încât unele picioare ale figurilor calcă chiar pe treptele scării, spărgând granița dintre sculptură și spațiul privitorului. Este culmea stilului baroc elenistic.

Știai că statuia ecvestră a lui Marcus Aurelius din bronz aurit, azi în Roma, a supraviețuit topirilor din Evul Mediu probabil dintr-o confuzie salvatoare? Se crede că a fost cruțată fiindcă a fost luată drept chipul lui Constantin cel Mare, primul împărat creștin, iar celelalte statui ecvestre imperiale au fost topite. Ea este singura mare statuie ecvestră romană din bronz păstrată aproape intactă.

Știai că „Venus din Milo”, descoperită în 1820 pe insula grecească Milos, este o operă elenistică ce datează probabil în jurul anului 100 î.Hr.? Brațele îi lipsesc, iar poziția lor originală rămâne o enigmă dezbătută: unii au bănuit că ținea un măr, un scut ori o oglindă. Vreme îndelungată a fost prezentată drept operă clasică pentru a-i spori prestigiul.

Ceea ce nu ne putem imagina că este natural pare pe drept cuvânt greșit; căci grecii, ca principiu al operei, au adoptat un canon foarte exact.

Concursul din 1401 pentru ușile de bronz ale Baptisteriului din Florența este considerat de mulți momentul de naștere al Renașterii în sculptură. Tinerii Lorenzo Ghiberti și Filippo Brunelleschi au primit aceeași temă, „Sacrificiul lui Isaac”, iar juriul a fost atât de indecis încât ar fi vrut să le încredințeze lucrarea împreună. Ghiberti a câștigat singur, iar Brunelleschi, dezamăgit, s-a îndreptat spre arhitectură.

Cele două panouri rivale ale lui Ghiberti și Brunelleschi din concursul de la 1401 s-au păstrat amândouă și se află astăzi la Museo Nazionale del Bargello din Florența. Ele pot fi comparate direct: panoul lui Brunelleschi este turnat din mai multe bucăți lipite, în timp ce Ghiberti a reușit o turnare mai economă și mai unitară a figurii lui Isaac.

Denumirea „Porțile Paradisului” dată de Michelangelo ușii de est a Baptisteriului nu se referea inițial la frumusețea ei cerească. „Paradiso” era numele spațiului dintre catedrală și baptisteriu, iar ușa dădea spre acea zonă. Sensul de laudă a apărut pentru că numele s-a potrivit uimitor cu splendoarea reliefurilor aurite.

Ghiberti a lucrat la „Porțile Paradisului” aproximativ 27 de ani, între 1425 și 1452. Cele zece panouri narative folosesc relieful aplatizat („rilievo schiacciato”) pentru a crea iluzia de adâncime și perspectivă, o inovație uimitoare pentru bronzul aurit.

În inundația catastrofală a Florenței din noiembrie 1966, apele râului Arno au smuls mai multe panouri de pe „Porțile Paradisului”. După dezastru s-a decis conservarea originalelor la adăpost, iar pe Baptisteriu au fost montate copii fidele. Panourile originale, restaurate meticulos, sunt expuse azi la Museo dell'Opera del Duomo.

Ghiberti și-a inclus autoportretul chiar în rama „Porților Paradisului”: un cap de bărbat chel, cu trăsături pline, privind spre exterior dintr-un medalion. Este unul dintre cele mai timpurii autoportrete sculptate semnate, semn al noii conștiințe de sine a artistului renascentist.

„David” de bronz al lui Donatello, realizat probabil în deceniile de mijloc ale secolului al XV-lea, este considerat primul nud masculin de sine stătător turnat în bronz de la Antichitate încoace. Tânărul apare gol, purtând doar o pălărie și cizme, cu piciorul pe capul retezat al lui Goliat.

„Sfântul Gheorghe” sculptat de Donatello pentru biserica Orsanmichele exemplifică o tehnică nouă de relief foarte plat, „rilievo schiacciato”, vizibilă în predela cu lupta contra balaurului. Adâncimile de doar câțiva milimetri creează totuși o senzație convingătoare de spațiu și atmosferă.

Statuia ecvestră a condotierului Erasmo da Narni, poreclit „Gattamelata”, realizată de Donatello la Padova, a fost primul mare monument ecvestru turnat în bronz din Renaștere. Ea reînvia direct modelul roman al împăratului călare, precum statuia lui Marcus Aurelius, ridicând un simplu comandant de mercenari la rangul unui erou antic.

„Maria Magdalena penitentă” a lui Donatello, sculptată în lemn spre sfârșitul vieții sale, o înfățișează pe sfântă emaciată, îmbrăcată doar în propriul păr lung și zdrențuit. Departe de idealul frumuseții clasice, figura tulburătoare exprimă asceza și pocăința cu un realism aproape brutal.

Familia Della Robbia a păstrat secretul rețetei sale de glazură pentru terracotta emailată vreme de generații. Andrea della Robbia a creat celebrele medalioane cu prunci înfășați („putti”) pe fațada Ospedale degli Innocenti din Florența, primul mare orfelinat al orașului, iar culorile lor albastru și alb rămân strălucitoare după cinci secole.

Luca della Robbia, întemeietorul dinastiei, și-a început cariera ca sculptor în marmură. Tribuna cantorilor („Cantoria”) pe care a realizat-o pentru catedrala din Florența, cu grupuri de copii cântând și dansând, este considerată una dintre cele mai vii reprezentări ale bucuriei muzicale din arta renascentistă.

Andrea del Verrocchio a condus la Florența unul dintre cele mai importante ateliere ale epocii, prin care au trecut, printre alții, tânărul Leonardo da Vinci. Statuia sa ecvestră a condotierului Bartolomeo Colleoni de la Veneția, pe care Verrocchio nu a apucat să o vadă turnată, e admirată pentru energia feroce a calului și a călărețului.

Grupul de bronz „Necredința Sfântului Toma” al lui Verrocchio, realizat pentru o nișă de la Orsanmichele, a rezolvat o problemă tehnică dificilă: nișa fusese comandată pentru o singură figură, iar Verrocchio a trebuit să așeze două personaje într-un spațiu strâmt, cu Toma pășind parcă în afara cadrului.

Nișele exterioare ale bisericii-hambar Orsanmichele din Florența funcționau ca o adevărată galerie de artă în aer liber: fiecare breaslă a orașului își comanda statuia sfântului patron. Astfel, într-un singur perimetru se pot vedea capodopere de Donatello, Ghiberti, Verrocchio și Nanni di Banco, o competiție a talentelor sub cerul liber.

Puține lucruri au fost făcute de mâinile mele fără să fi fost duse la bun sfârșit cu cea mai mare diligență și dragoste.

Vorbește! De ce nu vorbești?

Marmura din care Michelangelo a cioplit „David” fusese abandonată aproape 40 de ani în curtea catedralei din Florența. Blocul, poreclit „il Gigante”, fusese început și stricat de alți doi sculptori înaintea lui, iar mulți îl socoteau irecuperabil din pricina unei vine subțiri și a formei prea înguste. Michelangelo l-a acceptat la 26 de ani și a scos din el una dintre cele mai celebre statui ale lumii.

„David” nu a ajuns niciodată în locul pentru care fusese gândit inițial, adică pe contraforturile catedralei din Florența, la mare înălțime. Comisia din care făceau parte și Botticelli și Leonardo da Vinci a hotărât în 1504 să-l așeze în piața Signoriei, ca simbol al republicii florentine. Din 1873 originalul se află la Galleria dell’Accademia, iar în piață stă o copie.

„Pietà” din Bazilica Sfântul Petru este singura operă pe care Michelangelo și-a pus vreodată semnătura. Se spune că, auzind cum unii atribuiau lucrarea altui sculptor, a dăltuit pe banda de peste pieptul Fecioarei inscripția în latină care spune că a făcut-o Michelangelo Buonarroti din Florența. Ar fi regretat apoi izbucnirea de mândrie și nu ar mai fi semnat nimic.

Când a sculptat „Pietà”, Michelangelo avea doar în jur de 23-24 de ani. Fecioara pare izbitor de tânără, aproape mai tânără decât fiul mort din brațele ei; artistul ar fi explicat, potrivit lui Condivi, că puritatea și feciorelnicia păstrează trupul neatins de trecerea vremii.

În 1972, „Pietà” a fost atacată cu un ciocan de geologul Laszlo Toth, care striga că este Iisus Hristos. Au fost sparte peste 50 de fragmente, iar Fecioarei i s-au rupt brațul stâng, nasul și o parte din pleoapă. Restaurarea minuțioasă a durat luni întregi, iar de atunci opera este protejată de un panou de sticlă blindată.

„Moise”, sculptat pentru mormântul papei Iulius al II-lea, poartă pe frunte două protuberanțe asemenea unor coarne. Ele provin dintr-o traducere latină a Bibliei în care cuvântul ebraic pentru „rază de lumină” a fost redat prin „cornut”, adică purtător de coarne. Astfel, o confuzie de traducere s-a preschimbat în marmură.

Mormântul lui Iulius al II-lea, pentru care era destinat „Moise”, fusese proiectat inițial ca un monument uriaș cu zeci de statui. Din pricina lipsei de bani și a nesfârșitelor amânări, proiectul a fost redus drastic de-a lungul a aproape 40 de ani, iar Michelangelo îl numea „tragedia mormântului”. Varianta finală, mult mai modestă, se află în biserica San Pietro in Vincoli din Roma.

Cei doi „Sclavi” pe care Michelangelo îi cioplise tot pentru mormântul lui Iulius al II-lea au ajuns până la urmă în afara Italiei: „Sclavul înlănțuit” și „Sclavul murind” sunt astăzi la Muzeul Luvru din Paris. Artistul îi dăruise unui prieten florentin, iar aceștia au trecut apoi în colecția regelui Franței.

„Prizonierii” neterminați de la Galleria dell’Accademia par să se lupte să iasă din blocul brut de marmură. Ei ilustrează perfect ideea lui Michelangelo despre sculptură ca eliberare a figurii deja ascunse în piatră; suprafețele lăsate rugoase și abia degroșate arată chiar urmele dălții și metoda lui de lucru.