Artă

Camille Claudel a lucrat, pe lângă bronz și marmură, cu onix și jad verde, materiale rare în sculptura franceză a vremii. În „Valul” (La Vague), un mic grup de trei femei se ghemuiește sub un val uriaș tăiat în onix, o compoziție inspirată vizibil de gravura japoneză a lui Hokusai.

Edgar Degas a modelat „Mica dansatoare de paisprezece ani” în ceară, îmbrăcând-o cu un corsaj adevărat, un tutu de tul și o panglică reală în păr. Când a fost expusă în 1881, publicul a fost tulburat de acest realism aproape neliniștitor; bronzurile pe care le vedem azi au fost turnate postum, după moartea artistului din 1917.

Degas a lăsat în atelier peste 150 de figurine de ceară și lut, majoritatea balerine și cai, pe care nu le-a expus și nu le-a considerat opere finite, ci studii pentru propriul ochi. Abia după moartea sa moștenitorii au decis să toarne în bronz cele aflate în stare bună de conservare.

Aristide Maillol a devenit sculptor abia în jurul vârstei de 40 de ani, după ce o problemă de vedere l-a împiedicat să mai lucreze la tapiserii. Figurile sale feminine ample și liniștite, precum „Mediterana”, au marcat o întoarcere la calmul clasic, în contrast cu tensiunea dramatică a lui Rodin.

Modelul preferat al lui Maillol în ultimii ani ai vieții a fost Dina Vierny, o tânără care i-a inspirat numeroase nuduri și care avea să devină, mai târziu, cea care a păstrat și a donat statul francez o parte importantă din opera lui. Datorită ei există astăzi la Paris muzeul dedicat sculptorului.

Rodin a lăsat prin testament statului francez întreaga sa operă, arhiva și colecția personală, cu condiția ca fostul hotel Biron să devină muzeu al său. Astfel a luat naștere Muzeul Rodin din Paris, deschis în 1919, unde grădina adăpostește versiuni monumentale ale „Gânditorului” și „Porții Iadului”.

Rodin practica o metodă neobișnuită numită „assemblage”: combina mulaje ale acelorași membre sau capete în poziții diferite, refolosind piese dintr-o lucrare în alta. De aceea aceleași brațe și mâini reapar în opere diferite, iar figurile din „Poarta Iadului” migrează în sculpturi independente.

Nu inventez nimic, redescopăr.

Sunt datoriile mele față de Auguste Rodin, dar și partea de originalitate proprie, pe care am pus-o mereu în lucrările mele.

Ansamblul monumental de la Târgu Jiu — „Coloana fără sfârșit”, „Poarta Sărutului” și „Masa Tăcerii” — a fost realizat de Brâncuși în anii 1937–1938, ca omagiu adus eroilor gorjeni căzuți în Primul Război Mondial. Cele trei opere sunt așezate pe o axă de circa 1,3 kilometri, ce străbate orașul dinspre malul Jiului spre biserica de pe deal.

„Coloana fără sfârșit” de la Târgu Jiu are aproape 30 de metri înălțime și e alcătuită din module romboidale identice, turnate în fontă și îmbrăcate într-un strat de alamă aurie. Structura interioară este un miez metalic vertical în jurul căruia se înșiră mărgelele geometrice, ideea fiind aceea a unei coloane care ar putea urca la nesfârșit.

Forma romboidală a Coloanei s-a născut din stâlpii de pridvor și din elementele decorative pe care Brâncuși le-a cioplit din lemn încă din anii 1910–1920. Existau versiuni intitulate tot „Coloană fără sfârșit” în lemn, în curtea atelierului său parizian și în grădina fotografului Edward Steichen, cu mult înainte de monumentul de la Târgu Jiu.

În anii regimului comunist a circulat ideea demolării Coloanei de la Târgu Jiu, considerată la un moment dat „operă burgheză”. Se povestește că s-ar fi încercat chiar tragerea ei cu un tractor sau cu utilaje grele, însă structura a rezistat; astăzi monumentul e restaurat și figurează pe lista patrimoniului cultural.

„Pasărea în văzduh” nu reprezintă o pasăre așa cum o vedem, ci zborul însuși — o formă zveltă, lustruită oglindă, ce pare că se avântă în sus. Brâncuși a realizat de-a lungul deceniilor numeroase variante în bronz și marmură, șlefuind luni întregi suprafața până când aceasta reflecta lumina precum un metal viu.

În 1926, o „Pasăre în văzduh” din bronz a fost oprită la vama americană, care a refuzat să o considere operă de artă scutită de taxe și a taxat-o ca simplu obiect metalic industrial. Procesul „Brâncuși contra Statele Unite” s-a încheiat în 1928 cu recunoașterea oficială a lucrării drept sculptură — o victorie de răscruce pentru arta abstractă.

Seria „Măiastra” precede „Pasărea în văzduh” și pornește de la pasărea fabuloasă din basmul românesc. Primele „Măiastre” din marmură albă și bronz păstrează încă un cioc și o siluetă de pasăre, pe care Brâncuși le-a topit treptat, până când din pasăre nu a mai rămas decât elanul vertical al zborului.

„Domnișoara Pogany” a fost inspirată de pictorița maghiară Margit Pogány, pe care Brâncuși a cunoscut-o la Paris în jurul anului 1910. Sculptorul a reluat portretul în numeroase variante de marmură și bronz de-a lungul a peste două decenii, reducând chipul la ochii imenși și la curba mâinilor sprijinite lângă obraz.

Când „Domnișoara Pogany” a fost expusă la celebra expoziție Armory Show din New York, în 1913, publicul și caricaturiștii au ironizat-o, numind-o „un ou fiert în echilibru”. Brâncuși a păstrat totuși drumul ales, iar ceea ce părea absurd contemporanilor a devenit una dintre icoanele sculpturii moderne.

„Poarta Sărutului” de la Târgu Jiu poartă pe fiecare stâlp motivul a două jumătăți de cerc unite, o stilizare extremă a temei sărutului pe care Brâncuși o explorase încă din 1907–1908. Poarta e cioplită din travertin, o piatră locală, iar sculptorul a supravegheat el însuși extragerea și fasonarea blocurilor.

Prima versiune a „Sărutului”, din 1907–1908, este un bloc de piatră aproape neatins, în care doi îndrăgostiți se contopesc într-o singură formă cubică. Brâncuși respinge astfel modelul rafinat al lui Rodin, sub care lucrase scurt timp, alegând simplitatea arhaică în locul virtuozității anatomice.

„Masa Tăcerii” din ansamblul de la Târgu Jiu este o masă rotundă de piatră înconjurată de douăsprezece scaune în formă de clepsidră. Se interpretează adesea ca o masă de pomenire a ostașilor sau ca simbol al scurgerii timpului, deși Brâncuși, discret cum era, a lăsat sensul deschis.

„Cumințenia Pământului”, sculptată în jurul anului 1907 dintr-un bloc de piatră calcaroasă, înfățișează o femeie ghemuită, cu genunchii strânși la piept și mâinile încrucișate. Este una dintre cele mai vechi lucrări în care Brâncuși își găsește deja limbajul propriu, iar în 2016 statul român a demarat o campanie publică pentru achiziționarea ei, la un preț de peste 11 milioane de euro.

Brâncuși acorda o importanță aproape sacră soclului: pentru el, baza nu era un simplu suport, ci parte integrantă din operă. A cioplit adesea socluri de lemn în trepte, în zig-zag, ce contrastau intenționat cu netezimea marmurei sau a bronzului de deasupra, punând în dialog rusticul și șlefuitul.

La moartea sa, în 1957, Brâncuși a lăsat prin testament întregul conținut al atelierului său parizian statului francez. Muzeul Național de Artă Modernă a reconstituit ulterior atelierul într-o clădire proprie lângă Centrul Pompidou, păstrând așezarea sculpturilor, uneltelor și soclurilor așa cum le lăsase artistul.

Lucrurile nu sunt greu de făcut; greu este să te pui în starea de a le face.

Alexander Calder este considerat inventatorul sculpturii cinetice numite „mobile” — un termen sugerat chiar de Marcel Duchamp în 1931, când a vizitat atelierul parizian al artistului. Cuvântul francez „mobile” avea avantajul dublu de a însemna atât „care se mișcă”, cât și „motiv, intenție”, iar Calder l-a adoptat pentru totdeauna.

Pentru contrapartida statică a mobilelor sale, Calder a folosit termenul „stabile”, propus de artistul Jean Arp în 1932. Astfel, cele două cuvinte care definesc opera lui Calder — „mobile” și „stabile” — nu i-au aparținut, ci au fost daruri de la doi prieteni ai avangardei.

Înainte de a deveni celebru pentru sculpturi, Calder a creat între 1926 și 1931 un circ miniatural, „Cirque Calder”, cu personaje din sârmă, dop, stofă și nasturi, pe care le anima el însuși în spectacole. Ansamblul este păstrat astăzi la Whitney Museum din New York.

Figurile filiforme ale lui Alberto Giacometti au apărut după al Doilea Război Mondial, dar puține știu că, în anii dinaintea lui, artistul lucra la scară atât de minusculă încât unele sculpturi încăpeau în cutii de chibrituri. El a povestit că, oricât încerca să le facă mai mari, ele „se micșorau” sub degetele sale până aproape că dispăreau.

În 2010, bronzul „L’Homme qui marche I” (Omul care merge I) al lui Giacometti s-a vândut la licitația Sotheby’s din Londra pentru circa 65 de milioane de lire sterline, devenind pe atunci cea mai scumpă operă de artă vândută vreodată la licitație. Silueta subțire, în plin pas, a devenit un simbol al fragilității și perseverenței umane.