Artă

Statuia ecvestră din bronz a Marelui Elector Frederic Wilhelm, realizată de Andreas Schlüter la Berlin (1697-1709), este considerată una dintre cele mai importante lucrări ale barocului nordic. La baza soclului, patru sclavi înlănțuiți amintesc de un motiv triumfal antic reînviat cu forță dramatică barocă.

„Sfânta Cecilia” a sculptorului Stefano Maderno (1600), aflată în biserica Santa Cecilia in Trastevere din Roma, o înfățișează pe martiră culcată pe o parte, cu chipul ferit privirii. Sculptorul a susținut că a redat exact poziția în care trupul neputrezit al sfintei ar fi fost găsit când mormântul i-a fost deschis în anul 1599.

În capela Sansevero din Napoli, „Cristo velato” (Cristul acoperit cu văl), sculptat de Giuseppe Sanmartino în 1753, arată trupul mort al lui Isus sub un giulgiu de marmură atât de fin încât pare o pânză reală așezată peste corp. Legenda locală susține că prințul de Sansevero, alchimist, ar fi transformat magic o pânză adevărată în piatră, deși vălul este cioplit din același bloc de marmură ca statuia.

Marmura, cu docilitatea ei, m-a costat mai mult decât dacă aș fi lucrat-o cu propriile mâini.

Când lucrez la o statuie, mă cuprinde o furie care mă face să tremur, iar marmura sângerează sub dalta mea.

Grupul „Amor și Psyche” al lui Antonio Canova, sculptat în marmură între 1787 și 1793, surprinde clipa dinaintea sărutului, nu sărutul propriu-zis. Comanda venise de la colonelul englez John Campbell, iar astăzi versiunea principală se află la Muzeul Luvru, adusă acolo după ce a intrat în colecțiile lui Joachim Murat.

Pentru a da marmurii un aspect viu, Canova avea obiceiul de a-și lustrui suprafețele cu un praf fin și, se spune, de a le trata cu o patină ușoară colorată care să imite pielea. Lucra la lumina lumânărilor mișcate în jurul statuii, ca să studieze cum cad umbrele pe forme.

În „Paolina Borghese ca Venus învingătoare” (1804–1808), Canova a înfățișat-o pe sora lui Napoleon întinsă, cu bustul dezgolit, ținând mărul lui Paris. Când a fost întrebată cum a putut poza astfel, se povestește că Paolina ar fi răspuns cu seninătate că în atelier era foc și nu-i era frig.

Canova a acceptat să sculpteze un colosal Napoleon nud, „Napoleon ca Marte pacificatorul”, înfățișându-l ca zeu antic. Împăratul însuși a găsit rezultatul prea atletic și indecent, iar statuia a ajuns în cele din urmă în Anglia, la reședința ducelui de Wellington, unde se află și astăzi.

Danezul Bertel Thorvaldsen a stat la Roma aproape patruzeci de ani. Când s-a întors în cele din urmă la Copenhaga, în 1838, sosirea vaporului său a fost întâmpinată ca un eveniment național, iar orașul i-a construit un muzeu propriu, terminat în 1848, unde artistul este și înmormântat, în curtea interioară.

„Leul din Lucerna”, cioplit în stâncă între 1820 și 1821 după un model al lui Thorvaldsen, comemorează gărzile elvețiene căzute apărând Tuileries în 1792. Mark Twain l-a numit cea mai tristă și mai emoționantă bucată de piatră din lume.

Statuia „Iason cu Lâna de Aur” a fost prima mare izbândă romană a lui Thorvaldsen. Modelată în lut încă din 1803, ea a rămas ani de zile fără să fie turnată în marmură din lipsă de bani, până când bancherul englez Thomas Hope a comandat-o, lansând definitiv cariera sculptorului.

Jean-Antoine Houdon a realizat un celebru bust al lui Voltaire și o statuie a filozofului așezat, înfășurat într-o togă antică, ținând brațele scaunului. Chipul, cu zâmbetul său subțire și ironic, a fost modelat după viață în ultimele luni ale lui Voltaire, în 1778.

Pentru statuia lui George Washington din Capitoliul statului Virginia, Houdon a traversat Atlanticul în 1785 spre a-l studia pe general la Mount Vernon. Acolo i-a luat o mască de gips direct de pe față, ca să prindă cu exactitate trăsăturile, iar statuia finală îl arată în uniformă, nu în togă antică.

Houdon era renumit pentru felul în care reda privirea în marmură: săpa irisul și lăsa un mic dâmb de piatră în pupilă, care prindea lumina și dădea impresia unui ochi umed, viu. Acest artificiu tehnic face busturile sale să pară că te urmăresc din priviri.

Grupul „Cei trei Grații” al lui Canova există în mai multe versiuni. Una dintre ele a fost comandată de John Russell, duce de Bedford, iar în secolul XX a fost în centrul unei dispute între muzee britanice; astăzi este deținută în comun de Victoria and Albert Museum și National Galleries of Scotland, care o expun pe rând.

Neoclasicismul a fost aprins de descoperirile de la Herculaneum și Pompei și de scrierile lui Johann Joachim Winckelmann, care în 1755 a lansat celebra formulă a idealului grec: o nobilă simplitate și o măreață liniște. Această frază a devenit crezul estetic al unei întregi generații de sculptori.

Sculptorii neoclasici, printre care Canova, foloseau adesea „mașina de punctat”, un dispozitiv cu ace care permitea transferul precis al proporțiilor de la modelul în ipsos la blocul de marmură. Astfel, maestrul modela în lut și gips, iar cioplirea brută în piatră o făceau adesea meșteri din atelier.

Monumentul funerar al arhiducesei Maria Cristina, ridicat de Canova la Viena, are forma neobișnuită a unei piramide de marmură cu o ușă întunecată spre care se îndreaptă un cortegiu de figuri jelinde. Este considerat una dintre cele mai originale invenții funerare ale neoclasicismului.

După moartea lui Canova, în 1822, s-a repetat un gest antic: inima i-a fost păstrată separat, într-o urnă, iar corpul îngropat în orașul natal Possagno. Urna cu inima se află într-un monument piramidal din bazilica Santa Maria Gloriosa dei Frari din Veneția, monument inspirat chiar de propriile sale proiecte funerare.

O nobilă simplitate și o măreață liniște

Marmura este deja vie de când Praxitele a atins-o

„Gânditorul” a fost conceput inițial ca o figură mult mai mică, așezată deasupra „Porții Iadului”, unde îl reprezenta pe Dante contemplând universul damnaților. Abia mai târziu Rodin l-a mărit și l-a transformat în operă independentă, iar prima versiune monumentală în bronz a fost turnată în 1904.

„Sărutul” a fost și el desprins din „Poarta Iadului”, unde îi înfățișa pe îndrăgostiții adulterini Paolo și Francesca din „Divina Comedie”. Rodin l-a scos din ansamblul infernal fiindcă senzualitatea liniștită a cuplului nu se potrivea cu atmosfera de suferință a porții.

„Poarta Iadului” a rămas neterminată la moartea lui Rodin în 1917 și nu a fost niciodată turnată în bronz în timpul vieții sale. Ansamblul conține peste 180 de figuri, dintre care multe au devenit ulterior sculpturi de sine stătătoare, printre care „Gânditorul” și „Sărutul”.

În „Burghezii din Calais”, Rodin a refuzat postamentul înalt și eroic cerut de tradiție, dorind ca figurile să stea aproape la nivelul solului, ca și cum trecătorii ar putea merge alături de cei șase notabili care se predau englezilor în 1347. Comanda inițială cerea o singură figură, dar Rodin a insistat pe grupul întreg, pentru a reda spaima și demnitatea fiecărui om în parte.

Statuia lui Balzac realizată de Rodin a stârnit un scandal atât de mare încât Societatea Oamenilor de Litere, care o comandase, a respins-o în 1898. Rodin l-a înfășurat pe scriitor într-o robă amplă, aproape monolitică, renunțând la detaliul anatomic; bronzul monumental a fost turnat abia în 1939, mult după moartea sculptorului.

Când și-a expus la Salon o figură masculină de o naturalețe izbitoare, „Epoca de bronz” (1877), Rodin a fost acuzat că ar fi turnat mulajul direct pe corpul modelului viu, atât de fidelă părea. Acuzația l-a rănit profund, dar controversa i-a adus în cele din urmă recunoașterea măiestriei sale.

Camille Claudel i-a fost lui Rodin elevă, colaboratoare și amantă timp de peste un deceniu, iar mâinile și picioarele din unele lucrări ale lui Rodin ar fi fost modelate de ea. După despărțire, cariera ei a fost umbrită, iar în 1913 familia a internat-o într-un ospiciu, unde a rămas până la moarte, în 1943.

În sculptura „Vârsta coaptă” (L'Âge mûr), Camille Claudel a redat un bărbat tras de o femeie bătrână departe de o tânără îngenuncheată care întinde brațele spre el. Lucrarea este citită adesea ca o alegorie a propriei drame: Rodin smuls de lângă ea și readus la partenera lui de o viață, Rose Beuret.