Artă

În „Chemarea Sfântului Matei”, aflată în capela Contarelli din biserica San Luigi dei Francesi din Roma, Caravaggio nu folosește nicio aureolă vizibilă și pune drept singură sursă de lumină o rază care taie diagonal peretele, urmând gestul mâinii lui Hristos. Această lumină dramatică, numită mai târziu tenebrism, transformă o scenă de tavernă într-o revelație spirituală. Tabloul se află încă astăzi în locul pentru care a fost pictat, în jurul anului 1600.

Artemisia Gentileschi a pictat mai multe versiuni ale scenei „Iudita decapitându-l pe Holofern”, cea mai cunoscută aflându-se la Galeria Uffizi din Florența. Sângele care țâșnește și forța brațelor femeilor au fost adesea citite biografic, prin prisma procesului în care artista a depus mărturie împotriva lui Agostino Tassi, care o violase. Ea a fost, în 1616, prima femeie admisă la Accademia delle Arti del Disegno din Florența.

Annibale Carracci a decorat tavanul Galeriei Farnese din Roma cu fresce despre iubirile zeilor, lucrare considerată un manifest al clasicismului baroc. El a compus scenele ca și cum ar fi tablouri înrămate aplicate pe boltă, o iluzie numită „quadri riportati”. Munca la această galerie l-a ținut ocupat aproape un deceniu, în jurul anilor 1597-1608.

Prima variantă a tabloului „Sfântul Matei și îngerul”, pictată de Caravaggio pentru capela Contarelli, a fost refuzată de comanditari fiindcă îl arăta pe evanghelist ca pe un om simplu, cu picioarele goale îndreptate nepoliticos spre privitor. Caravaggio a fost nevoit să picteze o a doua versiune, mai decentă. Prima pânză a ajuns la Berlin și a fost distrusă în 1945, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Guido Reni a pictat fresca „Aurora” pe tavanul Casino dell Aurora din Palazzo Pallavicini-Rospigliosi din Roma, înfățișând-o pe zeița zorilor deschizând calea carului lui Apollo. Culorile luminoase și grația figurilor au făcut din ea un model al clasicismului baroc, opusul întunecimii lui Caravaggio. Lucrarea datează din jurul anului 1614.

În „Bacchus”, aflat la Galeria Uffizi, Caravaggio îl pictează pe zeul vinului cu unghii murdare, obraji roșii și un coș de fructe pe alocuri stricate, îndepărtându-se de idealizarea antică. Analize moderne au dezvăluit chiar un mic autoportret al pictorului reflectat în carafa de vin din colțul pânzei. Tabloul a fost realizat în jurul anului 1596.

Caravaggio nu obișnuia să facă desene pregătitoare pe hârtie, ci lucra direct pe pânză, pornind adesea de la modele vii pe care le observa în lumină controlată. Radiografiile au arătat pe unele pânze incizii fine în stratul de vopsea, urme pe care le trasa probabil ca să fixeze poziția figurilor. Această metodă rapidă și directă era neobișnuită pentru epoca sa.

Tabloul „Autoportret ca alegorie a picturii” al Artemisiei Gentileschi o înfățișează pe artistă în plin act de a picta, întruchipând ea însăși figura alegorică a Picturii, numită La Pittura. Fiindcă acea alegorie era prin tradiție o femeie, doar o pictoriță putea uni la propriu autorul și subiectul. Lucrarea face parte din Royal Collection britanică.

„Punerea în mormânt” a lui Caravaggio, pictată pentru biserica Santa Maria in Vallicella din Roma, a fost atât de admirată încât Rubens a realizat o copie proprie după ea. Trupul greu al lui Hristos pare gata să alunece din pânză spre privitor, iar piatra de mormânt este orientată chiar spre altar. Originalul se află astăzi în Pinacoteca Vaticană.

Frații Annibale, Agostino și vărul lor Ludovico Carracci au fondat la Bologna, în jurul anului 1582, o academie de pictură cunoscută mai târziu ca Accademia degli Incamminati. Acolo se studia atât desenul după natură, cât și marile modele ale Renașterii, ca reacție la manierismul căzut în artificiu. Această școală a format o întreagă generație de pictori bolognezi.

„Cina de la Emaus” a lui Caravaggio, aflată la National Gallery din Londra, prinde momentul în care ucenicii îl recunosc pe Hristos înviat, cu brațele lui întinse ce par să spargă spațiul tabloului. Un coș de fructe stă în echilibru precar la marginea mesei, gata parcă să cadă. Lucrarea datează din jurul anului 1601.

În ultimii ani ai vieții, Caravaggio a fugit din Roma după ce a ucis un om într-o încăierare și a rătăcit prin Napoli, Malta și Sicilia. La Malta a fost primit în Ordinul Cavalerilor, dar a fost curând întemnițat și exclus din ordin. A murit în 1610, la doar 38 de ani, în împrejurări rămase neclare, în timp ce spera într-o grațiere papală.

Guido Reni a pictat „Masacrul inocenților”, aflat la Pinacoteca Nazionale din Bologna, ca o scenă de mare violență temperată totuși de grație și de un echilibru aproape muzical al gesturilor. Compoziția a fost mult admirată și studiată de artiști din secolele următoare pentru felul în care ordonează disperarea într-o structură clasică. Lucrarea datează din jurul anului 1611.

„Moartea Fecioarei”, pictată de Caravaggio pentru o biserică din Roma, a fost refuzată de călugări fiindcă Maria era înfățișată ca o femeie de rând, cu trupul umflat și picioarele descoperite. Se zvonea chiar că artistul folosise drept model trupul unei femei înecate. Tabloul a fost totuși cumpărat, la sfatul lui Rubens, și se află astăzi la Muzeul Luvru.

Caravaggio a lăsat mai multe versiuni ale temei „Cavalerul necredincios” sau „Ghicitoarea”, în care o tânără ghicitoare îi citește palma unui tânăr elegant, furându-i pe furiș inelul. Scena, lipsită de orice subiect religios sau mitologic, aducea în pictura serioasă viața obișnuită de pe stradă. Astfel de compoziții de gen erau o noutate îndrăzneață pentru finalul secolului al XVI-lea.

Câtă vreme voi trăi, veți vedea sufletul unui Cezar în sufletul unei femei.

Îmi voi arăta Luminăției Voastre ce poate face o femeie.

Atelierul lui Peter Paul Rubens din Anvers funcționa aproape ca o manufactură: maestrul concepea compoziția și schița modelul, iar zeci de ucenici și colaboratori specializați executau porțiuni mari din pânză, după care Rubens intervenea la final pentru a unifica totul. Această organizare i-a permis să livreze un număr uriaș de lucrări, motiv pentru care astăzi cataloagele deosebesc cu grijă între opere autografe, de atelier și copii.

Rubens nu a fost doar pictor, ci și diplomat aflat în slujba curților europene, iar în 1630 a fost înnobilat de regele Carol I al Angliei. Cunoștea mai multe limbi și își purta corespondența într-o latină elegantă, ceea ce l-a făcut un intermediar prețuit între Spania și Anglia în negocierile de pace.

Marele triptic „Coborârea de pe cruce”, pictat de Rubens pentru catedrala din Anvers între 1612 și 1614, este considerat una dintre operele fundamentale ale barocului flamand. Compoziția în diagonală, cu trupul palid al lui Hristos alunecând pe un giulgiu alb, concentrează lumina în centru și a devenit un model de dramatism reținut.

În celebra „Grădină a iubirii”, Rubens și-a pictat propria a doua soție, tânăra Helena Fourment, cu care s-a căsătorit în 1630, când el avea deja peste cincizeci de ani. Helena apare în numeroase lucrări din ultimul deceniu al vieții pictorului, iar carnația ei generoasă a devenit un fel de emblemă a idealului feminin rubensian.

Termenul modern „rubensian”, folosit pentru a descrie o siluetă feminină plină și senzuală, provine direct din felul în care Rubens picta nudurile: cărnuri calde, luminoase, cu tușe roz și perlate care sugerau pulsul vieții sub piele. Pictorul folosea straturi transparente de culoare pentru a reda transluciditatea carnației.

Anthony van Dyck a fost cel mai strălucit colaborator tânăr al lui Rubens, lucrând în atelierul acestuia încă din adolescență. Deși a preluat multe din procedeele maestrului, și-a dezvoltat un stil propriu, mai rafinat și mai melancolic, care avea să transforme portretistica europeană.

Ajuns pictor de curte al regelui Carol I al Angliei, Van Dyck a creat portrete de o eleganță aristocratică fără egal, cu figuri zvelte, mâini alungite și priviri visătoare. „Carol I la vânătoare”, aflat astăzi la Luvru, îl arată pe rege în picioare, cu o ținută firească dar suverană, un tip de portret care avea să influențeze secole de pictură engleză.

Barbișonul ascuțit și subțire pe care îl purtau cavalerii epocii a ajuns să fie numit „barbă van Dyck” tocmai pentru că pictorul flamand a imortalizat atâția nobili cu acest tip de tunsoare a bărbii în portretele sale. Denumirea s-a păstrat până astăzi în mai multe limbi.

Van Dyck a fost un maestru al redării materialelor: satinul lucios, dantela fină și armura strălucitoare din portretele sale par aproape palpabile. Pentru a obține strălucirea țesăturilor de mătase, aplica tușe rapide și sigure de alb peste tonurile de bază, sugerând reflexele luminii mai degrabă decât să le deseneze minuțios.

Jacob Jordaens a rămas la Anvers toată viața și, spre deosebire de Rubens și Van Dyck, nu a călătorit în Italia pentru a studia direct arta clasică. A devenit cel mai important pictor al orașului după moartea lui Rubens, în 1640, primind numeroase comenzi importante.

Jordaens a reluat de mai multe ori tema populară „Regele bea”, inspirată din sărbătoarea Bobotezei, în care cel care găsea bobul ascuns în plăcintă devenea rege al ospățului. Scenele sale, pline de personaje care mănâncă, cântă și beau, sunt o mărturie vie a vieții festive flamande și a gustului pentru proverbe moralizatoare.

O temă îndrăgită de Jordaens a fost proverbul flamand ilustrat prin „Bătrânii cântă, tinerii ciripesc”, care sugerează că cei tineri imită comportamentul celor bătrâni. Pictorul aduna în jurul mesei mai multe generații, subliniind ideea că exemplul părinților modelează purtarea copiilor.

Rubens a fost un colecționar pasionat de antichități și de artă italiană, iar casa sa din Anvers, astăzi muzeul Rubenshuis, era gândită ca un palat în stil italian cu o galerie de sculpturi antice. Studiul intens al operelor lui Tițian și al Antichității clasice se reflectă în monumentalitatea și dinamismul figurilor sale.