Artă

Știai că didgeridoo-ul aborigenilor australieni este uneori scobit chiar de termite? Insectele mănâncă miezul moale al unui trunchi de eucalipt, iar oamenii aleg apoi lemnul deja golit pe dinăuntru și îl curăță pentru a-l transforma în instrument.

Știai că un cântăreț la didgeridoo poate ține sunetul neîntrerupt minute în șir, fără pauză de respirație? El folosește „respirația circulară”: trage aer pe nas în timp ce împinge afară, cu obrajii, aerul rămas în gură.

Știai că kora, harpa-lăută a griot-ilor din Africa de Vest, are în jur de douăzeci și una de corzi întinse peste o jumătate de dovleac mare, acoperită cu piele? Muzicianul o ține în față și ciupește corzile doar cu degetele mari și arătătoarele.

Știai că griot-ii care cântă la kora în Africa de Vest sunt și păstrătorii memoriei? Ei țin minte, în cântecele lor, genealogii, povești de familie și istorii vechi de secole, transmise din tată în fiu ca o bibliotecă vie.

Știai că balalaica rusească are corpul în formă de triunghi și, de obicei, doar trei corzi? Dintr-o formă atât de simplă, muzicanții scot totuși un tremur iute și cald, prin lovirea repetată a corzilor cu degetul.

Știai că țiterul este un instrument cu multe corzi întinse peste o cutie plată, așezat pe masă sau pe genunchi? Câteva corzi dau melodia, apăsate pe un mic tastier, iar celelalte, mai numeroase, se ciupesc libere pentru acompaniament.

Știai că lira, instrumentul cu corzi al Greciei antice, se făcea uneori dintr-o carapace de broască-țestoasă? Legenda spunea că micul zeu Hermes ar fi întins corzi peste o astfel de carapace și ar fi născut astfel prima liră.

Știai că orga este considerată cel mai mare instrument muzical construit vreodată de om? O orgă mare are mii de tuburi, de la unele mai mici decât un creion până la altele mai înalte decât o casă cu mai multe etaje.

Știai că orga funcționează în fond ca o mulțime de fluiere suflate de un vânt statornic? Odinioară aerul era pompat cu foale acționate de oameni, iar astăzi un ventilator ține tuburile alimentate necontenit cu suflarea lor.

Știai că orga din sala de concerte Boardwalk Hall din Atlantic City, în Statele Unite, este privită drept cea mai mare orgă din lume ca număr de tuburi? Se spune că ar avea peste treizeci de mii de tuburi, deși multe au tăcut de-a lungul anilor.

Știai că unele tuburi de orgă sunt atât de joase încât urechea aproape nu le mai aude ca sunet, ci le simte ca o vibrație în tot trupul? Notele cele mai grave vin din tuburi lungi de peste zece metri, care fac aerul întregii biserici să tremure.

Știai că la clavecin corzile nu sunt lovite, ca la pian, ci ciupite? Când apeși o clapă, un mic vârf ascuns saltă în sus și smulge coarda, de aceea sunetul lui este mereu limpede și zornăitor, la fel de tare oricât de ușor ai apăsa.

Știai că, tocmai fiindcă la clavecin nu poți cânta mai tare apăsând mai puternic, tinderea spre pian s-a născut din dorința de a avea nuanțe? Numele vechi al pianului, „pianoforte”, înseamnă chiar „încet-tare”, căci în sfârșit se putea cânta și moale, și puternic.

Știai că celesta seamănă la vedere cu un mic pian, dar înăuntru ciocănelele lovesc niște plăcuțe de metal, nu corzi? De aceea sunetul ei e ca de clopoței de cristal, iar Ceaikovski l-a folosit pentru „Dansul Zânei Zaharisite” din baletul „Spărgătorul de nuci”.

Știai că există un instrument la care nu atingi nimic pentru a cânta? Este theremin-ul: muzicianul mișcă mâinile prin aer, în jurul a două antene, iar apropierea sau depărtarea mâinilor schimbă înălțimea și tăria sunetului.

Știai că theremin-ul a fost inventat în anii 1920 de un fizician rus, Lev Termen, cunoscut în Apus ca Léon Theremin? El a descoperit acest sunet nepământean cercetând undele electrice, nu căutând anume un instrument muzical.

Știai că Benjamin Franklin, omul de știință american, a inventat și un instrument muzical? Se numește armonica de sticlă: mai multe boluri de sticlă de mărimi diferite, prinse pe o osie care se învârte, sunt atinse cu degetele umede și scot un sunet dulce, ca de pahare cântate.

Știai că armonica de sticlă a lui Franklin avea un sunet atât de straniu și de pătrunzător încât unii credeau, pe atunci, că îmbolnăvește nervii sau cheamă tristețea? Compozitori mari precum Mozart au scris totuși muzică anume pentru glasul ei cristalin.

Știai că gongul, marele disc de bronz care se lovește cu un ciocan moale, nu dă doar o singură notă, ci un întreg nor de sunete? După lovitură, glasul lui crește, se rotește și se stinge încet, de aceea a fost folosit veacuri de-a rândul pentru a chema la rugăciune și la liniște.

Știai că sunetul „la” din mijlocul pianului, folosit azi ca reper pentru acordaj, vibrează de 440 de ori pe secundă? Această frecvență, numită „la 440 Hz”, a fost adoptată ca standard internațional abia în secolul XX; înainte, orchestrele se acordau la înălțimi diferite, iar muzica veche suna cu puțin mai jos decât o auzim astăzi.

Știai că Pitagora ar fi descoperit legătura dintre muzică și numere ascultând ciocanele unui fierar? Legenda spune că sunetele armonioase veneau de la ciocane ale căror greutăți stăteau în proporții simple. Deși povestea cu fierăria este mai degrabă o parabolă, adevărul rămâne: pitagoreicii au arătat că o coardă înjumătățită dă aceeași notă cu o octavă mai sus.

Știai că intervalele muzicale cele mai plăcute urechii corespund unor rapoarte simple între numere? Octava înseamnă un raport de 2 la 1, cvinta perfectă 3 la 2, iar cvarta 4 la 3. Cu cât raportul dintre frecvențe este mai simplu, cu atât cele două sunete se împacă mai bine — o descoperire veche de peste două mii de ani.

Știai că fiecare notă pe care o auzi nu este un sunet „pur”, ci un buchet de sunete? Când o coardă vibrează, ea produce, pe lângă tonul de bază, o întreagă serie de armonice — vibrații mai înalte și mai discrete. Acest amestec, numit timbru, este motivul pentru care aceeași notă sună altfel la vioară, la fluier sau la voce omenească.

Știai că muzica activează în creier aceleași zone ale plăcerii care răspund la mâncare sau la iubire? Cercetătorii au observat că, în momentele de emoție intensă dintr-o melodie, creierul eliberează dopamină, substanța bucuriei. De aceea un cântec drag ne poate da acei fiori pe șira spinării.

Știai că numai o parte dintre oameni simt „fiorii” pe piele când ascultă muzică? Fenomenul, numit de savanți frisson, apare mai des la cei care ascultă muzica cu mare atenție și deschidere sufletească. Studiile pe creier arată legături mai bogate între zonele auzului și cele ale emoției la aceste persoane.

Știai că mierla și privighetoarea nu cântă doar din instinct, ci își învață cântecul, așa cum copilul învață vorbirea? Puii de păsări cântătoare ascultă adulții, gânguresc întâi stângaci, apoi își șlefuiesc melodia. O privighetoare poate ține minte sute de tipare muzicale diferite.

Știai că balenele cu cocoașă cântă cântece adevărate, cu strofe și refrene ce se repetă? Un cântec poate dura mai bine de o jumătate de oră, iar toți masculii dintr-o zonă cântă aceeași melodie, care se schimbă treptat de la un an la altul, ca o modă ce trece din grup în grup.

Știai că sunetele grave ale unei balene albastre pot călători sute de kilometri prin ocean? În apă sunetul se propagă de aproape cinci ori mai repede decât în aer, iar tonurile joase se pierd greu. Astfel, două balene despărțite de o mare întindere de apă își pot încă „auzi” una alteia glasul.

Știai că elefanții „vorbesc” pe frecvențe atât de joase încât urechea omului nu le poate prinde? Aceste infrasunete, sub pragul auzului nostru, străbat savana pe distanțe mari, iar elefanții le simt și prin tălpi și trompă, ca pe o vibrație a pământului.

Știai că sunetele prea joase pentru urechea noastră, numite infrasunete, ne pot totuși tulbura? Orgile mari din catedrale au tuburi ce coboară spre marginea de jos a auzului; unele cercetări sugerează că astfel de tonuri foarte grave pot da o senzație vagă de solemnitate sau neliniște, deși dovezile rămân puține.