Artă

Ilustratoarele botanice de la Kew Gardens și de la marile ierbare cereau adesea ca acuarela să redea o floare surprinsă în toate stadiile: boboc, floare deschisă, fruct și secțiune. Această convenție a „planșei analitice” transforma o simplă imagine într-un document științific complet.

Franz și Ferdinand Bauer, doi frați austrieci, au ridicat ilustrația botanică pe acuarelă la rang de artă precisă. Ferdinand a folosit un sistem propriu de coduri numerice pentru culori, notând pe schițele făcute pe teren cifre pe care le traducea apoi fidel în pigment la întoarcerea în atelier.

Ilustrațiile pentru marile flore coloniale erau adesea pictate pe hârtie velină ori pe pergament din piele de vițel, fiindcă suprafața fină și lipsită de granulație lăsa acuarela să redea nervurile subțiri ale petalelor fără urme de pensulă. Pergamentul rezista și mai bine timpului decât hârtia.

Marianne North, pictoriță victoriană, a străbătut lumea între 1871 și 1885 pentru a picta plante în habitatul lor natural, iar la Kew Gardens există o galerie construită anume pentru cele peste opt sute de lucrări ale ei. Ea prefera însă uleiul acuarelei, refuzând convenția fundalului alb și așezând plantele în peisajul lor viu.

În ilustrația botanică pe acuarelă, albul se obținea de regulă lăsând hârtia neatinsă, nu prin vopsea albă, tocmai pentru a păstra transparența și luminozitatea specifică mediului. Petalele albe erau modelate doar prin umbre delicate de gri și albastru pal.

Expedițiile lui Cook în Pacific au adus în Anglia mii de specimene botanice, iar Sydney Parkinson, tânărul desenator al lui Joseph Banks, a lucrat pe puntea corabiei Endeavour în condiții istovitoare, atacat de muște și de arșiță. A murit pe drumul de întoarcere, la doar douăzeci și ceva de ani, lăsând sute de schițe pe care alți artiști le-au dus la bun sfârșit.

Ilustratoarele de flori din secolul al XIX-lea foloseau adesea firul de gumă arabică ca liant și, uneori, un strat final de gumă pură pentru a da luciu petalelor sau boabelor de fruct, imitând umezeala vie. Acest artificiu, numit „glazură de gumă”, făcea ca o cireașă pictată să pară abia culeasă.

Codicele Badianus, întocmit în 1552 în Mexicul colonial, este un ierbar aztec pictat cu pigmenți indigeni pe hârtie europeană, în care plantele medicinale sunt redate în culori vii de acuarelă și cerneală. Este considerat cel dintâi tratat de plante medicinale din Lumea Nouă scris de mâna unor autori nativi.

În ilustrația științifică, o convenție veche cerea ca planta să fie pictată la mărime naturală, iar detaliile mărunte, precum staminele sau secțiunea fructului, să fie așezate alături la scară mărită, însoțite de o mică riglă sau de o notă. Astfel acuarela devenea instrument de măsură, nu doar de frumusețe.

Colecția de acuarele botanice indiene comandate de Compania Britanică a Indiilor de Est, cunoscute drept „Company paintings”, îmbina precizia europeană cu măiestria pictorilor indieni deprinși în miniatura mogulă. Artiștii locali, adesea nesemnați, aduceau o finețe a liniei și o intensitate a culorii pe care europenii o admirau fără rezerve.

Arta de a picta și de a grava plantele nu se poate învăța decât cercetând necontenit natura însăși.

Din tinerețe m-am ocupat de studiul insectelor.

Când William Turner străbătea Alpii și Italia, purta cu sine caiete de schițe minuscule și cutii de acuarelă portabile, prinzând într-o clipă lumina și atmosfera unui loc. La întoarcerea în atelier transforma adesea aceste însemnări rapide în picturi ample, dar mii dintre studiile lui pe teren au rămas ca atare și se păstrează astăzi în colecția Turner Bequest de la Tate.

În secolul al XVIII-lea, acuarela topografică era o îndeletnicire respectabilă, iar tinerii ofițeri britanici o învățau ca disciplină militară la Royal Military Academy din Woolwich. Scopul era practic — să poată desena cu precizie fortificații, coaste și terenuri —, dar mulți dintre ei au devenit peisagiști rafinați, iar deprinderea a hrănit înflorirea școlii engleze de acuarelă.

Paul Sandby, socotit adesea „părintele acuarelei engleze”, și-a început cariera ca desenator topografic în cadrul lucrării de cartografiere militară a Highlands-ului scoțian, după răscoala iacobită din 1745. Munca de a reda relieful cu exactitate l-a format ca artist, iar el a ridicat vedutele topografice de la simplă documentație la artă adevărată.

Marii pictori de vedute de la Veneția, precum Canaletto, foloseau uneori o cameră obscură pentru a fixa perspectiva exactă a canalelor înainte de a picta. Deși Canaletto e cunoscut mai ales pentru uleiuri, tradiția vedutei venețiene a hrănit un întreg comerț cu acuarele topografice cumpărate de călătorii aristocrați aflați în Grand Tour ca amintiri ale orașului.

John Sell Cotman, unul dintre marii acuareliști englezi, a călătorit în Normandia pentru a desena arhitectura medievală, iar planșele lui au fost publicate ca gravuri sub titlul „Architectural Antiquities of Normandy”. Acuarelele lui se remarcă prin zonele de culoare plată, aproape abstracte, un mod de a simplifica formele care a părut extraordinar de modern generațiilor de mai târziu.

Expedițiile de explorare din secolul al XIX-lea luau cu ele artiști tocmai fiindcă fotografia era încă greoaie sau imposibilă pe teren. Acuarela, ușoară și rapid de uscat, era mediul ideal pentru a consemna coaste necunoscute, plante și popoare, iar multe hărți și rapoarte științifice se bazau pe astfel de planșe făcute la fața locului.

Thomas Girtin, prieten și rival al lui Turner, a murit tânăr, la doar 27 de ani, dar a schimbat acuarela topografică renunțând la vechiul obicei de a picta întâi un desen cenușiu peste care se puneau culorile. El aplica direct tușe ample de culoare caldă, dând peisajelor o forță atmosferică nouă. Se spune că Turner însuși ar fi spus că, dacă Girtin ar fi trăit, el ar fi flămânzit.

Culorile de acuarelă vândute în tuburi moi de metal, ușor de cărat în cutii de teren, au fost o inovație comercială a firmei Winsor and Newton, introdusă la mijlocul secolului al XIX-lea. Înainte, acuarelistul trebuia să frece culorile din pigment uscat sau să înmoaie pastile tari, iar tubul a făcut pictura pe teren mult mai simplă și mai spontană.

John Ruskin, marele critic de artă victorian, era el însuși un acuarelist meticulos și îndemna tinerii să deseneze cu răbdare pietre, frunze și clădiri exact așa cum le vedeau. Studiile lui de teren, precum vederile Veneției și ale Alpilor, îmbină observația științifică cu emoția și rămân modele de privire atentă asupra lumii.

Americanul Winslow Homer a dus acuarela de călătorie spre o vigoare aparte, pictând în Adirondacks, în Bahamas și în Florida scene de pescuit și mare cu tușe libere și lumină strălucitoare. El considera că acuarelele lui vor rezista în timp mai bine decât uleiurile, iar astăzi sunt printre cele mai prețuite lucrări ale sale.

John Singer Sargent, celebru pentru portretele lui în ulei, a lăsat sute de acuarele făcute în vacanțe prin Veneția, Alpi și Orientul Apropiat. Le picta cu o virtuozitate uimitoare, prinzând reflexe pe apă și marmură în tușe rapide, și le socotea o eliberare de rigorile portretului de comandă.

Tehnica rezervei, adică lăsarea nepictată a hârtiei albe pentru a reda lumina, este esențială în acuarela de teren, fiindcă în acuarela clasică nu se folosește alb opac. Artistul trebuie să plănuiască dinainte unde va rămâne hârtia goală, căci albul, odată acoperit, nu mai poate fi recuperat curat — de aici disciplina și curajul cerute de acest mediu.

Edward Lear, cunoscut azi pentru versurile lui nonsens, a fost în viață un neobosit acuarelist de călătorie, colindând Grecia, Albania, Egiptul și India. Pe schițele făcute rapid pe teren nota cu creionul culorile și impresiile, ca un fel de stenografie, ca să le poată dezvolta mai târziu în atelier — o metodă tipică pictorului topografic în mișcare.

Hârtia de acuarelă bună este adesea din bumbac și se fabrică în trei suprafețe: netedă, semiaspră și aspră. Pentru acuarela de teren, mulți aleg hârtia aspră, fiindcă textura ei reține culoarea neuniform și dă strălucire cerului și apei, iar înainte de lucru o întind udă pe o planșetă ca să nu se ondoleze la contactul cu apa.

David Roberts a călătorit în Egipt și în Țara Sfântă între 1838 și 1839, umplând caiete cu schițe și acuarele ale templelor și ruinelor. Din ele a rezultat monumentala serie de litografii care a fascinat Europa victoriană și rămâne una dintre cele mai importante mărturii vizuale ale monumentelor Orientului înainte de restaurările moderne.

Cred că acuarelele mele vor rezista mai mult decât celelalte lucrări ale mele. Vor fi mai vii peste ani.

Desenează astfel încât să poți da mai departe altcuiva cunoașterea limpede a locului.

Cézanne își construia acuarelele lăsând hârtia albă să respire printre pete: în lucrări precum „Mont Sainte-Victoire” din ultimii ani, culoarea e așezată în straturi transparente suprapuse, iar spațiile nepictate joacă rol de lumină. Această tehnică a modulației prin transparență, în care albul hârtiei devine parte activă a formei, a fost o revoluție ce a influențat direct cubismul.