Artă

Gustave Moreau a fost profesor la École des Beaux-Arts din Paris, iar printre elevii săi s-au numărat Henri Matisse și Georges Rouault. Deși pictura lui era încărcată de simboluri și mitologie, îi îndemna pe studenți să deseneze după natură și le respecta libertatea, ceea ce a făcut din atelierul său un leagăn neașteptat pentru viitorii fauviști.

Numele „fovism” s-a născut dintr-o insultă. La Salon d'Automne din 1905, criticul Louis Vauxcelles a văzut într-o sală cu pânze violente cromatic o mică sculptură clasicizantă a lui Albert Marque și a exclamat că e ca „Donatello printre fiare sălbatice” (les fauves). Termenul batjocoritor a fost adoptat cu mândrie de artiști și a dat numele mișcării.

În vara lui 1905, Matisse și André Derain au lucrat împreună în micul port Collioure, de pe coasta mediteraneană a Franței. Lumina puternică a sudului i-a împins spre culori pure, nediluate, iar acele săptămâni sunt considerate momentul de vârf al fovismului timpuriu.

„Bucuria de a trăi” (Le bonheur de vivre, 1905-1906) a lui Matisse a fost considerată de mulți drept manifestul fovismului. Marea compoziție cu nuduri într-un peisaj arcadian l-a inspirat pe tânărul Picasso, care i-a răspuns câțiva ani mai târziu prin „Domnișoarele din Avignon”.

André Derain a fost trimis la Londra de negustorul de artă Ambroise Vollard în 1906, ca să picteze capitala britanică în felul în care Monet o făcuse mai devreme. Rezultatul a fost o serie de vederi ale Tamisei și ale podurilor, dar în culori fovist de aprinse, cu ape roz și portocalii.

Fovismul a fost extrem de scurt ca mișcare organizată, durând în esență doar câțiva ani, între aproximativ 1904 și 1908. După aceea, artiștii au apucat drumuri foarte diferite: Derain s-a întors spre un clasicism sobru, iar Braque a alunecat spre cubism alături de Picasso.

Georges Braque a expus la Salon des Indépendants din 1906 și 1907 în plină perioadă fovistă, pictând porturi luminoase la L'Estaque, în sudul Franței. Tot la L'Estaque, sub influența lui Cézanne, avea să părăsească curând culoarea fovistă pentru geometria care va deveni cubism.

Matisse a mărturisit că, în perioada fovistă, alegerea culorilor pornea de la instinct și emoție, nu de la o teorie științifică precum cea a neoimpresioniștilor. El respingea metoda punctelor mici și calculate ale lui Seurat, preferând suprafețe largi de culoare pusă direct, expresivă.

Înaintea fovismului deplin, Matisse trecuse printr-o scurtă fază neoimpresionistă, alături de Paul Signac la Saint-Tropez, în 1904. Din acea vară a rezultat „Luxe, calme et volupté”, cu tușe divizate, un pas intermediar înainte ca el să elibereze culoarea complet.

„Podul de la Charing Cross” și celelalte vederi londoneze ale lui Derain folosesc culori care nu corespund realității: cerul poate fi verde, apa portocalie, casele roz. Această libertate cromatică, în care culoarea servește emoția, nu descrierea, este semnătura fovismului.

Fovismul a fost proba focului. Culorile deveneau cartușe de dinamită. Ele trebuiau să descarce lumină.