Am iubit chiar și suferința, pentru că prin ea am aflat pe Dumnezeu.

Stăpâne, Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi mie acest pat groapă? Sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa îmi zace înainte și iată, moartea îmi stă înainte. De judecata Ta, Doamne, mă tem, și de chinul cel fără de sfârșit; iar a face rău nu mai contenesc. Pe Tine, Domnul Dumnezeul meu, pururea Te mânii și pe Preacurata Maica Ta și pe toate puterile cerești și pe sfântul înger, păzitorul meu. Și știu, Doamne, că nu sunt vrednic de iubirea Ta de oameni, ci vrednic sunt de toată osânda și chinul. Ci, rogu-Te, Doamne, mântuiește-mă după mulțimea bunătății Tale, că, de vei mântui pe cel drept, nu-i lucru mare, iar de vei milui pe cel curat, nu-i nicio minune, că sunt vrednici de mila Ta, ci spre mine, păcătosul, să faci minuni cu mila Ta; întru aceasta să arăți iubirea Ta de oameni, ca să nu biruiască răutatea mea bunătatea și milostivirea Ta cea veșnică, ci, precum voiești, tocmește pentru mine lucrul.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe: „Am căzut; ce voi face?” I-a zis bătrânul: „Scoală-te iarăși.” Zis-a fratele: „M-am sculat, dar iarăși am căzut.” Răspuns-a bătrânul: „Scoală-te iarăși și iarăși.” Și a întrebat fratele: „Până când?” Zis-a bătrânul: „Până ce vei fi luat, ori în bine, ori în cădere; căci în starea în care se află omul, în aceea se și duce.” Învățătura: nu căderea, ci deznădejdea și rămânerea în cădere pierd sufletul; ridicarea neîncetată este calea mântuirii.