Știai că Anaforaua este rugăciunea cea mai însemnată a Liturghiei, inima ei tainică, rostită de preot în timp ce se cântă „Pe Tine Te lăudăm”? În cuprinsul ei se cheamă Duhul Sfânt să prefacă pâinea și vinul, iar cuvântul grecesc anaforá înseamnă „aducere”, pentru că atunci darurile se aduc lui Dumnezeu.

Un frate cădea mereu în aceeași greșeală și, rușinat, se gândea să părăsească nevoința, socotind că nu mai are nădejde. A venit la un bătrân și i-a mărturisit deznădejdea. Bătrânul l-a întrebat: „Când cade copilul care învață să meargă, ce face?” „Se ridică și merge iar”, a zis fratele. „Și de câte ori cade?” „De multe ori.” „Atunci ridică-te și tu de câte ori cazi”, a zis bătrânul, „căci nu căderea te pierde, ci rămânerea jos.” Nădejdea creștină, iată, nu este încredințarea că nu vom mai cădea, ci hotărârea de a ne ridica de fiecare dată.

Știai că peretele cu icoane care desparte altarul de restul bisericii se numește catapeteasmă, adică „perdea, acoperământ”? El nu ascunde altarul, ci îl învăluie în taină, iar ușile împărătești din mijloc se deschid ca o poartă a cerului la vremea Sfintei Liturghii.