Tradiții

Sukot, Sărbătoarea Corturilor, îi cheamă pe evrei să ridice colibe acoperite cu ramuri verzi și să mănânce sub cerul liber, amintindu-și de drumul prin pustie. Este totodată o sărbătoare a recoltei, cu mulțumire pentru rodul viei și al livezii.

Hanami, obiceiul japonez de a privi florile de cireș, adună familiile și prietenii sub coroanele înflorite roz. Sub petalele care plutesc ca zăpada, oamenii se așază pe pături, cinstind frumusețea trecătoare a primăverii.

Pongal, sărbătoarea recoltei din Tamil Nadu, ține patru zile și își ia numele de la orezul fiert în lapte, lăsat să dea în foc ca semn de belșug. Se mulțumește soarelui, ploii și vitelor care au ajutat la munca câmpului.

Festivalul Recoltei de Orez, Bali, umple templele cu ofrande și împodobește câmpurile cu stâlpi înalți de bambus, în cinstea zeiței orezului Dewi Sri. Țăranii mulțumesc pentru rodul teraselor verzi care coboară în trepte pe munte.

În ceremonia ceaiului japonez, numită chanoyu, gazda pregătește ceaiul verde matcha cu gesturi lente și precise, fiecare mișcare fiind o formă de respect. Oaspeții sorb în tăcere, într-o încăpere simplă, unde o singură floare și un vas de ceai sunt de ajuns pentru a cinsti clipa de față.

Cafeaua turcească se fierbe încet într-un ibric de aramă și se servește în cești mici, cu spuma păstrată cu grijă deasupra. După ce s-a băut, ceașca se răstoarnă pe farfurioară, iar din desenele lăsate de zaț cei apropiați citesc, în glumă și cu drag, ce le aduce viitorul.

La beduini, cafeaua condimentată cu cardamom este inima ospitalității din deșert. Se servește în cești mici, fără toartă, iar gazda umple ceașca oaspetelui de mai multe ori; a clătina ușor ceașca înapoi înseamnă, cu delicatețe, că mulțumești și că ai băut destul.

În arta chineză gong fu cha, ceaiul se prepară în vase mici, cu multe frunze și infuzii scurte și repetate. Gazda toarnă cu grijă în cești minuscule, iar oaspeții gustă pe îndelete cum se schimbă aroma de la o turnare la alta, într-o răbdare care este ea însăși o formă de prețuire.

Masa georgiană de sărbătoare, supra, este condusă de un tamada, gazda toasturilor, care ridică paharul cu vorbe alese despre pace, familie, prieteni și cei plecați. Mesenii îl urmează cu vin din podgoriile lor vechi, iar fiecare închinare devine o mică poveste spusă cu inima.

În Coreea, ceremonia ceaiului, darye, înseamnă literal etichetă a ceaiului: mișcări simple și liniștite, cești de ceramică fină și un ritm așezat. Nu caută spectacol, ci naturalețe și armonie, ca ceaiul să fie savurat în pace, alături de cei dragi.

În Taiwan, casele de ceai păstrează arta gong fu cha într-o formă rafinată, adesea cu ceaiuri oolong din munți. Oaspeții miros mai întâi aroma dintr-o ceașcă înaltă și îngustă, apoi gustă din cea joasă, bucurându-se pe îndelete de fiecare strat al parfumului.

În Tibet și în zonele înalte ale Himalayei, oaspeții sunt primiți cu ceai cu unt de iac și sare, o băutură caldă și hrănitoare pe frigul muntelui. Gazda are grijă ca ceașca oaspetelui să nu se golească niciodată de tot, umplând-o mereu, în semn de belșug și de purtare de grijă.

În Iran, oaspetele este întâmpinat cu ceai negru servit în pahare mici și transparente, numite estekan. Zahărul nu se pune în pahar, ci se ține o bucată de zahăr candel între dinți și se soarbe ceaiul prin ea, într-un obicei plin de căldură și de răbdare.

În Yemen și în Peninsula Arabică, qishr-ul, o băutură din coji de cafea fierte cu ghimbir și mirodenii, se oferă oaspeților ca semn de primire. Aromată și ușoară, se servește în cerc, însoțită de curmale, ca musafirul să simtă îndată căldura casei.

În Vietnam, cafeaua se prepară picătură cu picătură printr-un mic filtru de metal, numit phin, așezat direct pe ceașcă. Adesea se toarnă peste lapte condensat dulce, iar așteptarea răbdătoare a fiecărei picături face parte din tihna cu care se bea.

În Japonia, gestul discret prin care gazda oferă oaspetelui un prosop cald, oshibori, înainte de masă sau de ceai, este o formă tăcută de primire. Musafirul își răcorește sau își încălzește mâinile, simțind din prima clipă grija cu care este așteptat.

În Japonia, sărbătoarea Obon adună familiile la mormintele strămoșilor, pe care le curăță și le împodobesc cu felinare. Se crede că sufletele celor adormiți se întorc acasă în aceste zile, iar dansul lin numit Bon Odori le întâmpină cu recunoștință.

În China, la Qingming — „limpezimea luminoasă” — oamenii merg primăvara la morminte pentru a le mătura, a le curăța și a le aduce ofrande. Este o zi de cinstire a înaintașilor, în care grija față de cei plecați se împletește cu bucuria reînnoirii firii.

În Cambodgia, sărbătoarea Pchum Ben adună oamenii la temple, unde aduc ofrande de orez și bunătăți călugărilor, pentru odihna sufletelor strămoșilor. Se crede că în aceste cincisprezece zile cei plecați se întorc, iar hrana dăruită le alină drumul.

În Coreea, de Chuseok, familiile se întorc la casa părintească pentru a cinsti strămoșii cu masă și rugăciune, apoi merg să îngrijească mormintele. Este o sărbătoare a recunoștinței, în care roadele toamnei se împart între cei vii și cei plecați.

În Filipine, de Ziua Morților, familiile își petrec ceasuri întregi lângă mormintele celor dragi, cu lumânări, flori și mâncare adusă de acasă. Cimitirele se prefac în locuri de întâlnire caldă, unde amintirea celor plecați se cinstește laolaltă.

În Nepal, de Gai Jatra — sărbătoarea vacilor — familiile care au pierdut pe cineva în acel an ies în alai pe străzi. Sub veselia și glumele procesiunii se ascunde o mângâiere: durerea împărtășită cu ceilalți devine mai ușor de purtat.