Tradiții

Pitru Paksha este o perioadă de 16 zile din calendarul hindus (septembrie) dedicată cinstirii sufletelor strămoșilor decedați prin ritualul tarpan (ofrande de apă și susan). Se crede că în această perioadă sufletele (pitru) se întorc pe pământ, iar urmașii sunt datori să le ofere hrana rituală (shraddha) pentru a le asigura pacea în lumea de dincolo. Nerespectarea acestor ritualuri era considerată o sursă de ghinion și boli pentru familia respectivă, conform textelor vedice.

Yi Peng este un festival budist din nordul Thailandei, celebrat în luna a doua a calendarului Lanna (noiembrie), în care mii de lanterne de hârtie (khom loi) sunt lansate simultan spre cer, creând un spectacol vizual de neuitat. Fiecare lanternă eliberată simbolizează eliberarea de ghinioane, boli și necazuri, iar cei care o lansează își exprimă dorințele și rugăciunile. Festivalul are rădăcini în tradiția brahmanică și budistă a Asiei de Sud-Est și coincide adesea cu festivalul Loy Krathong, când lămpile plutesc pe apă.

În Japonia, în noaptea de Anul Nou, clopotele templelor budiste sună de o sută opt ori, ritualul Joya no Kane, pentru a alunga cele o sută opt patimi omenești și a intra curat în noul an.

La Anul Nou Chinezesc, străzile se umplu de dansul dragonului și al leului, de pocnetul artificiilor menite să sperie duhurile rele, iar culoarea roșie strălucește pretutindeni ca semn de bucurie și noroc.

În Filipine, casele se umplu de fructe rotunde așezate pe mese, adesea douăsprezece la număr, iar oamenii poartă haine cu buline; forma rotundă închipuie monedele și cheamă bunăstarea în noul an.

În Thailanda, Anul Nou tradițional se numește Songkran și se prăznuiește în aprilie prin marea sărbătoare a apei: oamenii se stropesc unii pe alții pe străzi, spălând simbolic necazurile anului trecut și binecuvântându-se cu apă curată.

În India, sărbătorile de Anul Nou sunt multe și felurite, după regiune; la Baisakhi, în Punjab, primăvara aduce dansuri și mulțumire pentru roadele câmpului, într-o revărsare de culoare și bucurie.

În Iran, Anul Nou se numește Nowruz și sosește odată cu echinocțiul de primăvară; familiile așază masa Haft-Sin cu șapte lucruri începând cu litera „s”, fiecare semn al sănătății, iubirii și înnoirii vieții.

În Turcia, oamenii sparg o rodie de pragul casei în noaptea de Anul Nou, iar boabele ei împrăștiate, roșii ca rubinele, sunt semn de rodnicie, sănătate și noroc pentru toți ai casei.

În India, mâinile și picioarele miresei sunt împodobite cu desene fine de henna, în ritualul numit „mehndi”. Se spune că, cu cât culoarea rămâne mai închisă, cu atât mai adâncă va fi iubirea dintre soți; iar undeva, ascuns în volute, este scrisă și inițiala mirelui.

La o nuntă shinto din Japonia, mireasa poartă un chimono alb imaculat, „shiromuku”. Momentul de taină este „san-san-kudo”: miri și părinți sorb pe rând sakè din trei cupe suprapuse, în câte trei înghițituri, legând astfel cele două familii printr-o singură băutură împărtășită.

În China, roșul stăpânește nunta, culoarea bucuriei și a norocului. La ceremonia ceaiului, tinerii însurăței îngenunche și oferă câte o ceașcă părinților și bunicilor, semn de recunoștință; primind ceaiul, cei vârstnici le dau la rândul lor plicuri roșii și binecuvântarea lor.

În Coreea, la ritualul „pyebaek”, mireasa oferă părinților mirelui castane și curmale roșii. La sfârșit, socrii aruncă fructele înapoi în poala rochiei sale, iar câte le prinde, atâția copii se spune că vor avea cei doi tineri.

La popoarele nomade din stepele Mongoliei, tânărul cuplu își întemeiază propria iurtă, cortul rotund de pâslă albă ce va fi noua lor casă. Focul din vatră se aprinde cu grijă, căci el este inima căminului, iar mirii îl hrănesc cu prima bucată de grăsime, cinstind spiritele care ocrotesc familia.

La beduinii din deșert, nunta ține zile în șir, cu ospețe și dansuri sub cerul plin de stele. Mireasa este împodobită cu henna și cu multe bijuterii de argint, iar familiile își întăresc legătura prin daruri de cămile și oi, căci căsătoria unește nu doar doi tineri, ci două triburi.

La evrei, ceremonia se ține sub „hupa”, baldachinul deschis în cele patru laturi, semn al casei primitoare pe care mirii o vor deschide oricui. La sfârșit, mirele calcă și sparge un pahar sub picior, iar toți strigă „Mazel tov!”, ca amintire că până și în cea mai mare bucurie se cuvine puțină cumpătare.

În Filipine, la petrecere se dansează „dansul banilor”: oaspeții prind pe hainele mirilor bancnote, în timp ce cei doi se rotesc, adunând astfel un mic dar pentru începutul vieții împreună. Se mai eliberează și doi porumbei albi, dorindu-le pace și iubire pe cât de lungă va fi calea lor.

La Diwali, când toamna coboară peste India, casele se îmbracă în mii de candele mici de lut, iar lumina blândă a lor vestește biruința binelui asupra întunericului. Este sărbătoarea luminilor, când fiecare prag strălucește ca o mică stea căzută pe pământ.

În noaptea de Loi Krathong, thailandezii lasă pe apele râurilor coșulețe împletite din frunze de bananier, purtând o lumânare aprinsă și o floare. Fiecare krathong dus de curent poartă cu el necazurile lăsate în urmă și o rugăminte tăcută către zeița apelor.

La Yi Peng, în nordul Thailandei, cerul se umple de mii de lampioane de hârtie ce se înalță deodată, ca un stol de stele calde plutind spre lună. Fiecare lampion dus de vânt duce cu el o dorință și o binecuvântare a celui care i-a dat drumul.

La Holi, sărbătoarea primăverii din India, oamenii ies pe ulițe și își aruncă unii altora pumni de pudră colorată, până când toți râd îmbrăcați în curcubeu. Este ziua în care se iartă vechile supărări și inima se deschide, fără deosebire de vârstă sau rang.

La Obon, japonezii aprind felinare și le lasă să plutească pe râuri, spre a călăuzi sufletele strămoșilor înapoi în lumea lor după scurta vizită printre cei vii. Lumina lină pe apă este un rămas-bun cald, plin de recunoștință față de cei care au fost.

La Festivalul Lampioanelor, care încheie Anul Nou chinezesc, străzile se umplu de felinare roșii aprinse și de lampioane în chip de pești, dragoni și flori. În seara aceea, oamenii dezleagă ghicitori scrise pe felinare și privesc luna plină, cu inima ușoară.

La Hanami, japonezii se adună sub cireșii înfloriți spre a privi, tăcuți sau veseli, petalele roz-albe fluturând în adiere. Este o sărbătoare a frumuseții trecătoare, o aducere-aminte că fiecare clipă frumoasă e cu atât mai scumpă cu cât e mai scurtă.

La Festivalul Zăpezii de la Sapporo, japonezii înalță din gheață și nea sculpturi uriașe, palate și făpturi de basm, ce strălucesc noaptea în lumini colorate. În mijlocul iernii aspre, orașul se preface într-o lume albă și luminoasă, făurită de mâini răbdătoare.

La Songkran, Anul Nou thailandez din arșița lui aprilie, oamenii ies pe străzi și se stropesc cu apă, râzând, spre a spăla simbolic necazurile anului trecut. Apa turnată blând pe mâinile bătrânilor este, totodată, un semn de cinstire și o urare de viață lungă.

La Festivalul Zmeielor din Gujarat, cerul Indiei se umple în ianuarie de mii de zmeie colorate, ce se leagănă și se întrec în văzduhul senin. Familii întregi urcă pe acoperișuri, iar bucuria copiilor ce văd zmeul urcând tot mai sus umple văzduhul de veselie.

La Festivalul Felinarelor de gheață de la Harbin, în nordul înghețat al Chinei, se ridică orașe întregi de gheață luminate dinăuntru cu lumini colorate. Turnuri, poduri și palate strălucesc în noapte ca niște vise de cristal, sfidând gerul cu frumusețea lor.

La Festivalul Lampioanelor de pe cer de la Pingxi, în Taiwan, oamenii scriu dorințe pe lampioane de hârtie și le dau drumul în văzduhul serii. Sute de lumini calde urcă împreună printre munți, purtând spre înalt nădejdile scrise cu mâna, într-o priveliște de neuitat.

Festivalul Lunii de Toamnă din China cinstește luna plină cea mai luminoasă a anului, când familiile se strâng să privească cerul și să împartă prăjiturele rotunde numite mooncake. Rotunjimea lor amintește de întregirea familiei și de belșugul recoltei.