Suflet

La ceasul când lumina se retrage, împacă-te cu tine ca un râu care se odihnește în lac. Din acea împăcare izvorăște somnul senin al celor cu inima curată.

Seara este fântâna în care ziua își coboară găleata. Ce scoate de acolo nu sunt regrete, ci apa limpede a recunoștinței pentru fiecare pas trăit.

Nu te teme de tăcerea din tine când se lasă întunericul. Acolo, în liniște, izvorăște un glas blând care îți spune că ai fost purtat, chiar și când nu ai știut.

Odihna adevărată nu vine din somn, ci dintr-un izvor lăuntric. El curge doar în cei care au învățat să lase ziua să se scurgă din palme fără s-o strângă.

Asemenea unei picături care se întoarce în izvor, așa se întoarce sufletul spre casă la sfârșit de zi. Iar casa lui nu e un loc, ci o tăcere caldă în care poate să tacă.

Așteptarea senină a serii seamănă cu fântâna care nu se grăbește să dea apă, ci o păstrează rece și curată pentru cel însetat. Cine așteaptă astfel, nu se tulbură niciodată.

Împăcarea la sfârșit de zi este ca apa care își găsește nivelul. Lasă gândurile să se așeze și vei vedea cum, din fundul lor tulbure, izvorăște iarăși limpezimea.

Fiecare seară este un izvor la care poți bea iertare. Pleacă-te peste el fără mândrie și apa lui îți va spăla praful drumului de peste zi.

Când dorul de cei duși te cuprinde în amurg, gândește-te că iubirea nu se pierde, ci izvorăște mai departe, precum apa care dispare în pământ și răsare în altă fântână.

Liniștea nopții nu îți cere nimic. Ea doar stă lângă tine ca un izvor care murmură în întuneric, amintindu-ți că nu ești singur nici când tac toate.

Seara învață sufletul să dea drumul. Ca o mână deschisă deasupra apei, lasă să curgă tot ce ai ținut prea strâns, și din golul rămas va izvorî pacea.

Odihna este apa în care se limpezește oboseala. Cufundă-te în ea fără frică, așa cum picătura se cufundă în izvor și nu mai știe unde se sfârșește ea și unde începe adâncul.

La asfințit, inima cere puțin: o tăcere blândă și un izvor la care să se plece. Cine găsește aceste două, a găsit mai mult decât caută lumea toată ziua.

Nu duce cearta zilei în noapte. Las-o la marginea drumului ca pe o apă tulbure, și dimineața vei bea dintr-un izvor curat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Seara este ceasul în care sufletul se face oglindă de apă. În ea nu privesc chipul meu, ci cerul care se apleacă blând peste toate câte am obosit să car.

Dorul senin nu doare, ci răcorește. El este izvorul care ne amintește că sufletul a fost făcut pentru un liman, iar seara ne apropie tăcut de el.

Când vine odihna, nu întreba dacă ai făcut destul. Bea din fântâna acestei clipe și lasă apa ei să-ți spună că a fi, în tăcere, este deja o rugăciune.

Împacă-te cu ziua care pleacă așa cum se împacă malul cu râul: fără să-l oprească, fără să-l urmărească. Din această blândețe izvorăște un somn adânc și fără vise grele.

Tăcerea de după apusul soarelui este cea mai bogată. În ea nu lipsește nimic, căci fiecare cuvânt nerostit se preface în picătură limpede care hrănește izvorul dinlăuntru.

Așteaptă seara nu ca pe un sfârșit, ci ca pe fântâna spre care merge drumul. Cel ce așteaptă senin ajunge întotdeauna la apa lui, chiar dacă noaptea pare lungă.

Somnul este apa în care se scufundă grijile ca să răsară limpezite. Nu te agăța de mal; lasă-te dus și vei simți cum izvorăște dimineața din adâncul odihnei.

La ceasul tăcut al serii, iartă-te pe tine mai întâi. Din această iertare izvorăște un pârâu blând care spală și pe alții, fără să le ceri nimic în schimb.

Odihna nu este lene, ci înțelepciunea apei care se așază. Cine se odihnește cu inima împăcată devine el însuși un izvor din care alții vor bea mâine putere.

Când se sting luminile, ascultă cum picură liniștea, bob cu bob, în fântâna sufletului. Din acea picurare neîntreruptă se umple, până la ziuă, izvorul păcii tale.

Seara ne cheamă acasă în noi înșine. Acolo, sub oboseala zilei, așteaptă un izvor care nu a secat niciodată, gata să răcorească pe oricine se apleacă tăcut spre el.