Suflet

Trestia și stejarul stăteau alături. Stejarul se lăuda cu puterea lui și disprețuia trestia care se pleca la orice adiere. A venit furtuna: stejarul, țeapăn, a fost smuls din rădăcini, iar trestia, plecându-se până la pământ, s-a ridicat teafără când vântul s-a potolit. Uneori tăria stă în a ști să te pleci; cel neînduplecat se frânge.

Un rabin hasid a fost întrebat de ce Dumnezeu l-a făcut pe om din țărână, materie atât de umilă. „Ca să poarte fiecare în buzunar două petece de hârtie”, a răspuns el. „Pe unul să scrie: pentru mine a fost creată lumea. Pe celălalt: sunt doar țărână și cenușă. Iar înțelepciunea e să știi din care buzunar să scoți hârtia la vreme potrivită.” Între trufie și deznădejde, calea e măsura.

Un om bogat l-a întrebat pe un înțelept: „Cât trebuie să dăruiesc ca să fiu împăcat?” Înțeleptul i-a arătat două mâini: „Una care ține și una care dă. Dacă amândouă rămân strânse pumn, nu ești bogat, ci sărac cu multe lucruri.” De atunci omul a învățat că numai ce dăruiești rămâne cu adevărat al tău.

Doi drumeți au găsit un pom cu roade la marginea drumului. Cel dintâi a cules doar cât să-și potolească foamea și a plecat mulțumit. Cel de-al doilea și-a umplut sânul, traista și pălăria, apoi n-a mai putut merge de greutate și a rămas sub pom, păzindu-și prada. Seara, cel cumpătat era departe, iar lacomul tot acolo, flămând de povara lui.

O femeie săracă i-a dat unui străin flămând jumătate din singura ei pâine. „De ce dai, când tu însăți n-ai destul?” a întrebat-o el. Ea a răspuns: „Tocmai fiindcă știu ce este foamea, nu pot trece pe lângă ea nepăsătoare.” Se spune că din ziua aceea masa ei n-a mai fost niciodată goală.

Un împărat a îngropat o comoară sub un prag și a lăsat vorbă: „Fericit cel ce o va găsi.” Ani de-a rândul, oamenii au săpat munți și au răscolit câmpii. Abia la urmă un copil a înțeles: comoara era chiar pragul casei părintești, pe care toți îl călcaseră grăbiți, fără să-l prețuiască.

Un bătrân sădea un nuc, deși știa că nu va apuca să-i mănânce roadele. Un trecător a râs: „Pentru cine te ostenești?” Bătrânul i-a răspuns: „Alții au sădit pentru mine, eu sădesc pentru cei ce vin după mine.” Și a acoperit rădăcina cu grijă, ca pe un dar trimis în viitor.

Un om se plângea mereu că nu are nimic. Un înțelept l-a rugat: „Dă-mi ochii tăi, îți dau o pungă de aur.” Omul s-a speriat și a refuzat. „Atunci ești bogat”, i-a spus înțeleptul, „numai că numeri ce-ți lipsește, nu ce ai.” Recunoștința s-a aprins în el ca o lumânare uitată.

Doi frați împărțeau moștenirea grâului. În taină, fiecare, gândindu-se că celălalt are mai multă nevoie, ducea noaptea saci din grămada sa în grămada fratelui. Cum grămezile rămâneau la fel de mari, s-au mirat până când, într-o noapte, s-au întâlnit pe drum cu sacii în spate. Atunci au înțeles că bogăția lor adevărată era dragostea dintre ei.

Un negustor lacom a cerut de la un vraci un dar: tot ce atingea să se prefacă în aur. Bucuria a ținut până la cină, când și pâinea, și apa, și mâna copilului i s-au făcut metal rece. A înțeles atunci, prea târziu, că nu aurul hrănește omul, ci ceea ce el disprețuise: pâinea simplă și mâna caldă.

Un cerșetor a ținut ani întregi sub el o ladă veche pe care ședea. Când a murit, oamenii au deschis lada și au găsit-o plină de galbeni. Trăise sărac cerând, așezat pe o comoară pe care nu s-a gândit niciodată să o privească. Câți nu cer în afară ceea ce poartă înăuntru?

Un tânăr voia să știe care e cel mai bogat om din sat. Bătrânul i-a arătat un olar cu casa mică: „Acela. El se culcă mulțumit cu ce are.” „Dar are atât de puțin!” „Bogat nu e cel ce are mult, ci cel căruia îi ajunge ce are”, a spus bătrânul.

O văduvă a pus în cutia milelor doi bănuți, tot ce avea. Alături, un bogat turna pungi de argint. Un înțelept care privea a spus: „Ea a dăruit mai mult decât toți.” „Cum așa, când a dat cel mai puțin?” „Ei au dat din prisos, ea a dat din viața ei.” Darul nu se măsoară în cât dai, ci în cât îți rămâne.

Un om a primit în dar un pom de aur cu frunze de smarald. L-a păzit atât de gelos încât n-a mai dormit, n-a mai râs, n-a mai avut prieteni. Într-o zi l-a dăruit unui muzeu și a plecat ușurat. „Abia acum e cu adevărat al meu”, a spus, „căci nu mai sunt eu al lui.”

Un flămând a bătut la două porți. La cea bogată i s-au aruncat firimituri și un cuvânt aspru. La cea săracă i s-a pus masă și i s-a spus: „Mănâncă, frate, ce am eu am și tu.” Când l-au întrebat unde a fost primit mai bine, a răspuns: „Acolo unde puținul a fost dat cu inima întreagă.”

Un rege a întrebat un pustnic: „Ce dar să-ți fac, tu care nu ai nimic?” Pustnicul a zâmbit: „Dă-te la o parte din soare, mărite, îmi acoperi lumina.” Regele a înțeles că sunt oameni pe care nici o comoară nu-i poate face mai bogați, fiindcă și-au făcut avere din a nu avea nevoie de nimic.

O fântână se plângea că toată lumea vine să ia din ea și nimeni nu-i mulțumește. Un izvor bătrân i-a răspuns: „Dacă ai număra cine bea din tine, ai seca de amărăciune. Dăruiește și uită, așa curge apa curată.” De atunci fântâna a dat apă tuturor, fără să mai țină socoteală, și nu a secat niciodată.

Un zgârcit a strâns o viață întreagă și n-a cheltuit un ban. Pe patul morții a cerut să fie îngropat cu tot aurul. Un înțelept i-a spus blând: „Puteai lăsa aurul aici și lua cu tine faptele bune. Tu faci pe dos: iei aurul care rămâne și lași faptele pe care nu le-ai făcut.”

Doi vecini aveau fiecare o vie. Unul se ruga: „Dă-mi, Doamne, o recoltă mai mare ca a vecinului.” Celălalt: „Dă-mi, Doamne, o inimă care se bucură de recolta vecinului ca de a mea.” La cules, cel dintâi a rămas măcinat de pizmă, deși avea mai mult; al doilea s-a bucurat de două vii deodată.

Un copil a dăruit unui bătrân o floare culeasă de pe marginea drumului. Bătrânul, care avea grădini întregi, a plâns. „De ce plângi, e doar o floare mică?” „Plâng”, a spus el, „fiindcă mi-au dăruit mulți lucruri scumpe ca să primească ceva înapoi. Tu ești cel dintâi care mi-a dat fără să aștepte nimic.”

Un om a cerut de la înțelept rețeta fericirii. Acesta i-a dat un pahar plin cu apă și l-a rugat să-l poarte plin printr-o piață gălăgioasă, fără să verse o picătură. La întoarcere l-a întrebat: „Ce ai văzut în piață?” „Nimic, păzeam paharul.” „Așa e și cu lăcomia: cine se ține strâns de ce are, trece prin viață fără să o vadă.”

Un pescar sărac stătea la umbră mulțumit. Un bogat i-a spus: „De ce nu prinzi mai mult pește, să vinzi, să ai bărci, apoi corăbii, apoi avere?” „Și pe urmă?” „Pe urmă te-ai putea odihni liniștit la umbră.” Pescarul a zâmbit: „Dar tocmai asta fac și acum.”

O femeie plângea că a pierdut un inel de aur. Căuta prin toată casa, disperată. O vecină a găsit-o și i-a spus: „Ai pierdut un inel, dar uite, ai copiii sănătoși, ai pâine pe masă, ai acoperiș.” Femeia s-a oprit din plâns: „Am plâns pentru un cerc de aur și era să nu văd cununa pe care o port deja.”

Un stăpân a dat fiecărui slujitor câte o pungă de semințe. Unul le-a păstrat în ladă, să nu le piardă. Altul le-a semănat pe câmp. La toamnă, cel dintâi avea tot o pungă, cu semințe mucegăite; al doilea avea holde întinse. Darul care nu e dăruit mai departe se stinge; cel împărțit se înmulțește.

Un drumeț a poposit la o colibă săracă și a fost ospătat cu tot ce avea gazda. Plecând, a lăsat sub blid un galben. Peste ani s-a întors și a găsit în locul colibei un han primitor. „Galbenul tău”, i-a spus gazda, „nu l-am cheltuit pe mine, ci ca să pot ospăta și pe alții cum m-ai învățat tu.” Așa călătorește binele mai departe.

Un om se plângea că are pantofi rupți, până în ziua când a văzut un om fără picioare. A tăcut și a mulțumit pentru drumul pe care încă îl putea merge. Recunoștința nu vine când nu-ți mai lipsește nimic, ci când înveți să vezi cât de mult ai deja.

Un rege lacom a vrut să stăpânească atâta pământ cât putea înconjura pe jos într-o zi. A alergat din zori până-n seară, fără să se oprească, pentru încă o palmă de moșie. La apus a căzut mort. L-au îngropat, și tot pământul de care a avut nevoie a fost o groapă de doi coți. Atâta ia omul cu el, oricât ar aduna.

Doi cerșetori ședeau la aceeași poartă. Unul primea pâine și mormăia că nu e caldă. Celălalt primea aceeași pâine și mulțumea că nu e mucegăită. Amândoi mâncau la fel, dar unul se hrănea cu amărăciune, iar celălalt cu bucurie. Nu ce ni se dă ne face săraci sau bogați, ci felul în care primim.