Oameni

El numără mulțimea stelelor și tuturor le pune nume.

Dacă verși lacrimi fiindcă a apus soarele, ele nu te vor lăsa să vezi stelele.

Am iubit stelele prea mult ca să mă mai tem de noapte.

Doi oameni priveau afară prin gratiile aceleiași ferestre: unul vedea noroiul, celălalt vedea stelele.

Pământul este leagănul omenirii, dar nu poți rămâne veșnic în leagăn.

Ca să faci o plăcintă cu mere de la zero, trebuie mai întâi să inventezi universul.

Nu e drum lin de pe pământ până la stele.

La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă.

Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează!

Doar izvoarele suspină, / Pe când codrul negru tace; / Dorm și florile-n grădină — / Dormi în pace!

Ceea ce înfrumusețează deșertul este că ascunde undeva o fântână.

Stelele sunt frumoase din pricina unei flori pe care n-o vezi.

Când vei privi cerul noaptea, fiindcă eu voi locui într-una din stele, fiindcă eu voi râde într-una din ele, va fi pentru tine ca și cum ar râde toate stelele.

Tăcerea veșnică a acestor spații nesfârșite mă înspăimântă.

Privește stelele în mersul lor ca și cum ai alerga alături de ele.

Dar eu sunt statornic ca steaua de miazănoapte.

Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii și alta strălucirea stelelor, căci stea de stea se deosebește în strălucire.

Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, / Apele plâng, clar izvorând în fântâne; / Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Peste vârfuri trece lună, / Codru-și bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună.

În ce mă privește, nu știu nimic cu adevărată siguranță, dar priveliștea stelelor mă face mereu să visez.

Prinde-ți carul de o stea.

Stelele nu se tem că vor fi luate drept licurici.

Două lucruri îmi umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu nouă și tot mai mare, cu cât mă gândesc mai des și mai stăruitor la ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine.

Soarele, cu toate acele planete care se rotesc în jurul lui și depind de el, poate încă să coacă un ciorchine de struguri, ca și cum nu ar avea nimic altceva de făcut în univers.

Suntem făcuți din materia stelelor.

Undeva, ceva incredibil așteaptă să fie cunoscut.

Cosmosul este tot ceea ce este, tot ceea ce a fost și tot ceea ce va fi vreodată.

Pentru inima mea, a privi stelele nu m-a făcut niciodată să visez altfel decât atunci când privesc pe hartă punctele negre care însemnă orașele și satele.

Când am o nevoie teribilă de religie, ies noaptea afară și pictez stelele.

Cerul înstelat pe care Kant îl prețuia nu mai puțin decât legea morală.